Cornul mic, laptele şi mărul stricat au încheiat pe profit anul şcolar 2012-2013, în sectorul primarului Piedone

Bătaia de joc faţă de mii de elevi, care au frecventat cursurile şcolilor din Sectorul 4-Bucureşti, de-a lungul anului şcolar 2012-2013. În materialul de astăzi, aş vrea să vorbească mai mult fotografiile decât cuvintele, pentru că acestea arată o realitate ce nu poate fi pusă la îndoială de nimeni. Nici măcar de cei vinovaţi, oricât ar nega-o aceştia. Doar câteva cuvinte aş vrea să spun faţă de afaceriştii fără scrupule, ajutaţi, toleraţi, încurajaţi, se poate spune în multe feluri, de către autorităţile locale care au încheiat contractele. Afacerişti care au încasat o groază de bani necuveniţi, în schimbul cărora şi-au bătut joc de mii de şcolari, uneori chiar le-au pus viaţa în pericol prin lipsa de conformitate a produselor livrate. De partea cealaltă, autorităţi care au încheiat nişte contracte, fără să fie interesate de calitatea şi securitatea alimentară a produselor livrate elevilor din şcolile sectorului 4. Este vorba de Programul Cornul, laptele şi mărul, căruia îmi permit, pe baza realităţii, să-l numesc Cornul mic, laptele şi mărul stricat.

Tot anul şcolar 2012-2013, unităţile de învăţământ din cadrul acestui sector bucureştean păstorit de marele primar Cristian Popescu Piedone, incluse în programul sus amintit, au primit, atunci când au primit pentru că au fost multe zile când nu s-au livrat, cornuri de diferite dimensiuni, însă, niciodată mari cât ambalajul respectiv. Cornuri fără nici un gust sau cu gusturi ciudate, improprii consumului, puse în nişte ambalaje de plastic, care la simpla manipulare se rupeau, expunând cornurile la diverşi microbi şi agenţi patogeni periculoşi pentru sănătatea copiilor ce consumau aceste produse.

De cele mai multe ori, dimensiunea şi gramajul acestor cornuri şcolare erau sub standardul de 80 de grame. Firma care le produce şi livrează se pare că este un client vechi al acestui program pe care l-aş numi Program de îmbogăţire pentru afaceriştii oneroşi, fără scrupule, derulând de-a lungul anilor contracte în aproape toată ţara.

Cât despre merele livrate sau nelivrate şcolarilor, pentru că au existat nu doar zile, ci şi chiar săptămâni întregi în care elevii nu le-au văzut culoarea, cele aduse în şcolile sectorului 4 au fost improprii consumului. Mici, stricate de cele mai multe ori, nici unul cred, după cele pe care le-am văzut, necorespunzând nici dimensiunii şi nici greutăţii stabilite. De precizat este faptul că de-a lungul întregului an şcolar 2012-2013, nici o autoritate, administrativă, de control, sanitar-veterinară, de protecţie a consumatorilor, nemaivorbind de vre-un cadru şcolar-director, profesor, învăţător, de vre-un părinte sau alte persoane nu au sesizat faptul că elevii primeau produse improprii consumului uman, necorespunzătoare cu cele stabilite în contractele încheiate între Primăria sectorului 4 şi furnizori.

Acum, nu mai contează. Anul şcolar 2012-2013 este ca şi încheiat, afaceriştii îşi numără banii încasaţi pe spinarea copiilor, gândind probabil, la noi strategii de îmbogăţire în viitorul an şcolar. Edilii care au permis aceste contracte oneroase se pregătesc, probabil de vacanţă şi ei ca şi miile de elevi expuşi îmbolnăvirii, dar de pe urma cărora s-au făcut bani frumoşi de către „băieţii deştepţi” abonaţi la aceste contracte.

Să lăsăm însă, imaginile să vorbească în locul vinovaţilor şi să-i servim cu produsele respective, atunci când vor încerca să se dezvinovăţească, indiferent că sunt autoritate publică sau profitori. Paul Stan

Investiţii nemţeşti în mentalitatea românească

Recent, a început un transfer de mentalitate nemţească, în România, împreună cu un transfer de tehnologie germană. Am rămas uimit şi aproape neîncrezător să aud că anumite principii şi valori, devenite străine societăţii româneşti, au fost aproape impuse de o mare companie nemţească, în Transilvania. În 1921, Robert Bosch spunea: „Am acţionat mereu conform principiului că este mai bine să pierd bani decât să pierd încrederea celorlalți. Caracterul onest al promisiunilor mele, încrederea în valoarea produselor mele şi în cuvântul meu de onoare, au avut întotdeauna, prioritate în faţa unui profit trecător.” Ţinând cont de mentalitatea, profesionalismul, educaţia şi nu în ultimul rând, de rigidiatea germană privind lucrul bine făcut şi respectarea regulilor, am abordat subiectul privit nu ca pe nişte investiţii strict economice, cu cifre exacte, seci, ci din prisma faptului că firme, companii precum Bosch Rexroth, au adus şi continuă să promoveze în România, valori şi principii în toate domeniile, inclusiv cele care ţin de educaţie şi societate. Cum ar fi: Corectitudinea, Responsabilitatea, Siguranţa, Credibilitatea şi mai ales, Respectarea legii. Nu mai vorbesc de lucrul bine făcut. Valori care dacă nu au dispărut complet din mentalul românesc, sunt ignorate cu bună ştiinţă şi călcate în picioare. Păi, cine a mai auzit, în ultimii douăzeci şi ceva de ani, de astfel de "bazaconii", în ţara noastră? Dar să le mai şi respecte şi promoveze! Cine-i prostul să le respecte, ar cădea de fraier în ochii celorlalţi. Şi ţepuit şi păcălit, pe deasupra. Cine le mai promovează în rândul tinerilor, al elevilor, studenţilor sau la nivelul întregii societăţi româneşti? La noi, pe stradă, la televizor, în Parlament, vedem, auzim, vorbim, în toate mediile-economic, social, educativ, politic-în întreaga societate de fapt, de corupţie, mită, ţeapă, înşelăciuni, escrocherii, afaceri necurate, infracţiuni, etc. Fapte, lucruri, acţiuni voite, duse la limita legii şi în cele mai multe cazuri, dincolo de lege. Celebri oameni de “afaceri”, politicieni, judecători, poliţişti, procurori, avocaţi, precum şi cetăţeni din toate categoriile sociale au ajuns la porţile închisorilor şi dincolo de ele. În ultimele zile, eticheta pentru un om de afaceri român, la “negocierea” unor contracte, a fost de "pervers", ştampilă pusă de un alt afacerist. Lucruri obişnuite, banale pentru spaţiul mioritic. Zilele trecute, la Berlin, prim ministrul Victor Ponta, a avut o întâlnire cu Angela Merkel, cancelarul Germaniei şi cu mai mulţi investitori nemţi. În timp ce partea română spera la un parteneriat economic strategic cu Germania, doamna de “fier” a cerut expres respectarea statului de drept şi intensificarea luptei împotriva corupţiei. Pe de altă parte, afaceriştii nemţi au acuzat datoriile statului român faţă de ei, birocraţia excesivă şi lipsa infrastructurii, a autostrăzilor în special. Cu toate acestea, tot mai multe companii de renume vin să investească în ţara noastră, investind nu doar în economie, ci şi în mentalul românesc. Ca simplu cetăţean, jurnalist, nespecialist în economie, consider că în România, tocmai despre astfel de valori fundamentale avem nevoie acută, pentru o educaţie sănătoasă şi pentru a ne asigura un viitor adevărat, clădit pe o temelie durabilă. Principii ca cele ale lui Robert Bosch, amintite mai sus, respectate cu sfinţenie de nemţii din Companie, ani în şir după moartea acestuia. Într-o societate românească actuală, în care persistă şi se dezvoltă mediocritatea şi nonvalorile, mi se pare un lucru extraordinar promovarea şi implementarea unor astfel de idei, odată cu noile investiţii din România. Acest lucru înseamnă un transfer de educaţie şi responsabilitate venită dintr-o mentalitate tipică nemţească de care noi, românii, avem atâta nevoie. Chiar dacă, deocamdată, nu doreşte să facă publice investiţiile din zona de educaţie şi socială transilvană, după cum mi-au răspuns reprezentanţii acesteia în România, Compania Bosch de exemplu, a început deja acest transfer de mentalitate. Fie că este vorba de învăţământ în limba germană, alte forme de educaţie sau de proiecte în cadrul comunităţilor, ori parteneriate sau colaborări în beneficiul reciproc al părţilor. Exemplul nemţilor sper să fie urmat şi de alte ţări cu principii şi valori sănătoase, care să vină şi să ne lecuiască de metehnele proaste, autohtone sau învăţate de la alţii. Paul Stan

„Căpşunarii” stranieri şi căpşunarii români adevăraţi, din România

„Căpşunarii” stranieri şi căpşunarii români adevăraţi, din România Ani de zile, saptămâni, luni s-a tot scris, relatat, filmat, investigat, anchetat, s-au făcut reportaje despre căpşunarii români din Spania.Realitatea crudă a ultimelor două decenii, i-a determinat pe mulţi români să ia calea străinătăţii, în căutarea unor locuri de muncă menite să le aducă un pic de trai decent şi prosperitate lor şi familiilor lor. Nu vorbesc aici de cetăţenii descurcăreţi să le zic aşa, ai României, ajunşi în Occident pentru a face bani prin orice tertipuri, chiar la limita legalităţii sau ilegale, ci vorbim despre milioanele de români amărăşteni, cărora le-a ajuns cuţitul la os în ţară şi care, de disperare, au luat drumul străinătăţii pentru a putea supravieţui şi a-şi ajuta familiile. Mulţi, mai ales la început, au plecat la risc fără să ştie unde ajung exact, ce vor face, dacă vor găsi de muncă şi dacă vor reuşi să câştige ceva. Mame tinere şi taţi care şi-au lăsat copiii acasă, în grija bunicilor şi ai ales în grija lui Dumnezeu, au riscat totul, atât viaţa lor cât şi viaţa copiilor lor, pentru un trai mai bun de pe urma muncii prin străini. Chiar şi pensionare românce care, nu s-au mai uitat în urmă, au ales să plece în Italia, Spania sau altă ţară, pentru a munci în special la negru, ca menajere, servitoare, îngrijitoare, asistente. Au ales să plece la risc, într-o ţară străină, unde nu cunoşteau cultura, limba, obiceiurile şi tradiţiile occidentale, pentru a face un ban. Au ales să practice munci detestate de nemţi, spanioli, italieni, francezi, pentru bani. Au lăsat ruşinea la o parte, practicând munci umilitoare de multe ori, pe care nu le-ar fi făcut niciodată în România. Dar, „căpşunarii” români, termen devenit generic pentru toţi cei care au ales să ia calea străinătăţii, să pună osul la treabă pentru a surpavieţui, nu s-au mai gândit la umilinţă atunci când au constatat că şi câştigau ceva bani pentru munca lor, bani importanţi pentru ei, bani pe care nu i-ar fi câştigat niciodată din muncă cinstită în România. Unii au pierdut, chiar totul şi viaţa. Este adevărat, sacrificile şi eforturile acestora au fost pe măsură, începând de la sacrificarea sănătăţii şi vieţii personale şi ajungând la riscurile la care i-au expus pe cei mai apropiaţi, familia, părinţi şi în special copii. Pentru că cei mai afectaţi de exodul românilor la muncă în Occident, au fost copiii „căpşunarilor”, unii dintre ei, lăsaţi în grija bunicilor sau a lui Dumnezeu, mă repet, trăind adevărate drame, uneori terminate tragic. În cele mai fericite cazuri, după ani de muncă, unii „căpşunari” români (termen folosit pentu majoritatea românilor plecaţi la muncă în străinătate) au reuşit să strângă cu multe eforturi şi sacrificii, de nesurmontat în destule cazuri, o brumă de bani din care şi-au susţinut material copiii şi familia, părinţii. Numai că suportul material, nu a fost suficient să înlocuiască şi nu va înlocui niciodată dragostea părintească la cei care au copii. Unii”stranieri” ca să schimb termenul, întorşi acasă după mulţi ani de oase rupte prin străinătăţuri, au reuşit să-şi ridice o casă, mai mică mai mare după cât de plină le-a fost punga, alţii au pierdut tot nu doar material, ci şi pierderi umane, câte familii s-au destrămat. Cei mai puţini, au reuşit. Odată întorşi acasă, dacă au avut ceva mai mulţi marafeţi câştigaţi afară, dar şi un mic spirit antreprenorial şi-au asumat riscul şi au pornit mici afaceri. Şi dintre micii întreprinzători, cred că 90% au pierdut, din diverse motive. Ori n-au ştiut să-şi conducă micile afaceri, ori au fost ţepuiţi de sistemul şi mafia din România şi au ajuns mai săraci decât au fost la început, înainte de a pleca din ţară. Nimic însă, nu a compensat şi nu compensează scarificiile umane ale românilor pelcaţi la muncă în străinătate. Mulţi şi-au pierdut viaţa şi-au dat duhul printre străini, în timp ce alte drame s-au întâmplat în ţară cu familiile „căpşunarilor”, în special copiii, văduviţi şi neputincioşi faţă de dragostea şi dorul de părinţi. În timp ce „căpşunarii” români plecaţi prin străinătăţuri să-şi găsească fericirea, în ţara noastră, în ultimii ani, a început să se observe şi o categorie de căpşunari adevăraţi, autohtoni, care au ales să-şi rupă oasele în România pentru a surpavieţui şi a-şi asigura existenţa lor şi a familiilor proprii. Iar la acest capitol nu mă refer neapărat la cultivatorii de căpşuni, ci la toţi legumicultorii români, dintr-o zonă sau alta a ţării, care au înţeles că singura lor şansă să surpavieţuiască este munca. Munca pământului, munca înverşunată, munca fără de care nu întrevedeau nici un fel de viitor lor şi familiilor lor. Uneori, chiar făcută în paralel cu munca multora din familie plecaţi peste hotare. S-a ajuns chiar la o muncă a „căpşunarilor” români din străinătate, în paralele cu munca părinţilor, rudelor rămase acasă-munca agricultorilor români. Paradoxal, s-a ajuns ca tinerii să muncească în agricultură, în Occident, iar părinţii să facă propria agricultură în ţară. Evident cu alte rezultate, alte beneficii, altă tehnologie. Fii căpşunarilor adevăraţi din România, care în ţară prea puţin practicau agricultura din diverse motive, ajunşi să muncească la patronii din afară, în timp ce agricultorii, ţăranii români au ajuns să muncească singuri în ţară. Fără acelaşi spor şi fără acelaşi profit, dar cu infinit mai multă muncă. Recent, am avut ocazia să ajung într-unul din satele de adevăraţi căpşunari, a se citi legumicultori, adevăraţi, români, numit Crivăţ şi situat undeva în tre luncile Dunării şi Argeşului, din judeţul Călăraşi. Pentru mulţi bucureşteni şi nu numai, renumele legumicultorilor din această zonă sau al „bulgarilor” cum mai sunt ei porecliţi datorită faptului că mulţi strămoşi de origine română s-au refugiat aici din teritoriile româneşti cedate Bulgariei, este vestit pentru roadele gustoase ale pământulu i. Cel mai apropiat drum de acces în acest sat este din Şoseaua Bucureşti-Olteniţa, pe un pod din pietriş şi nisip, extrem de riscant, pe unde nu pot trece maşină pe lângă maşină sau căruţă pe lângă căruţă. Pentru că pe podul acesta se face legătura cu Bucureştiul şi cel mai apropiat târg, Budeştiul, unde, duminică de duminică, ţăranii din cele două lunci vin cu căruţile sau maşinile la târg pentru a vinde ce produc, au de prisos şi a cumpăra ce au nevoie. De cum intri în Crivăţ, te izbeşte mulţimea de sere şi solarii familiale, înfiinţate pe câmp sau direct în curţile oamenilor. În funcţie de teren, mai mari sau mai mici, oamenii cultivă de toate în aceste sere-solarii: roşii, ardei, castraveţi, pământul fiind unul extrem de fertil în această zonă. Cultivarea căpşunelor este una dintre precoupările şi activităţile care sunt nelipsite de la fiecare casă, teren arabil, începând de la o palmă de pământ din curte şi ajungând la hectare cultivate în câmp. Nimeni nu ştie de când datează tradiţia cultivării căpşunelor în zonă şi nici nu-ţi pot spune ce soiuri anume cultivă. Fără nici un fel de tehnologie modernă, criveţenii ca şi cei din satele vecine, Hotarele, Radovanu, Greaca sau altele, produc adevărate căpşune româneşti, gustoase, aromate, dulci, cu un gust deosebit, nemaiîntâlnit la nici un soi de căpşune din import, care sunt mari, aspectuose, tari, cauciucate şi ţinute, fără probleme, săptămâni chiar şi luni întregi, în magazine fără să se strice. Diferenţa dintre căpşunele româneşti şi cele de import este ca de la cer la pământ. La toate capitolele. Ale noastre sunt cele mai bune, nu doar la gust, calitate, caracteristici, ci şi la preţ. Preţul este cu câţiva lei mai mic decât căpşunele din import. Dar ale noastre sunt cele mai căutate şi cele mai apreciate pe piaţa românească. Căşunele produse în luncile Dunării şi Argeşului, tratate doar cu multă muncă şi sudoare în loc de chimicale, se vând pe piaţa bucureşteană. Cine a mâncat odată din ele nu poate decât să se lingă pe degete şi să spună că sunt cele mai bune căpşune de pe pământ. Singura lor problemă, pentru care nu pot fi vândute la distanţe mari, cu atât mai puţin date la export, este că sunt extrem de perisabile. În comparaţie cu căpşunele de import, mai mari, aspectuoase şi cauciucate, fără gust, fără aromă, căpşunele româneşti extrem de gustoase, aromate, căpşuni adevărate, suferă la transport. Nu rezistă transportului mai mult de două zile, maxim. De aceea nu pot fi exportate. Norocul românilor, mănâncă mai multe fructe adevărate. De când dă căldura şi încep să se coacă, aceste fructe extraordinare încep să fie adunate de cultivatori. Este poate cea mai grea muncă. Căpşunarii români care nu folosesc tehnologii moderne, depun cea mai mare muncă la strânsul recoltei, mai ales că în luncile respective, în lunile mai şi iunie, ploile torenţiale îi silesc să adune căpşunele chiar şi pe ploaie pentru a nu pierde recolta, pericipitaţiile fiind extrem de abundente, dar de scurtă durată. Dacă în această perioadă, căpşunele româneşti se vând în Bucureşti cu preţuri de la 6 la peste 10 lei pe kilogram, la producători, loco, vin comercianţii la negru şi le cumpără cu 3 lei pe kilogram. Este o diferenţă mai mult de jumătate de la producător până la consumator, dar ţăranii căpşunari n-au altă alternativă de desfacere. Doar micii fermieri care cultivă hectare întregi îşi pot permite să vândă direct la tarabă, în pieţele bucureştene. Pentru legumicultorii români din această zonă a ţării, strânsul căpşunilor este doar o primă etapă a recoltelor din an, ei trebuie să aibă grijă, în acelaşi timp, de celelalte culturi legumicole. Iar roşiile sunt cele mai proaspete legume scoase la piaţă. Chiar dacă acum sunt din solar. Sunt roşii româneşti, cărnoase, gustoase, adevărate. Din seminţe „de la bulgari”, cum mă lămureşte Gigi, un tânăr legumicultor din Crivăţ, care deja a început să livreze tone de roşii pe piaţă din solariile construite în curte. Roşii îngrijite în paralele cu strânsul căpşunelor care nu suferă amânare, altfel pierzi tot, cu semănatul şi îngrijitul altor culturi de legume, ardei, castraveţi, varză pentru toamnă. Totul, însă, se face cu muncă multă, din zori şi până noaptea. Muncă ce după un timp îi pune la pământ pe legumicultori. Altfel, nu se poate. Munca nu doar că produce beneficii, câştiguri, satsfacţii, ci şi diverse necazuri manifestate sub forma diverselor boli profesionale ale ţăranilor români. Munca şi sacrificul oamenilor se văd în aceste sate din luncile Dunării şi Argeşului concretizate şi în căsuţe mai răsărite, unele renovate, altele noi, cu etaj. Altele, la roşu, în construcţie. Printre cei care îşi fac case noi, în special pe terenuri care extind satele, sunt şi „căpşunarii” români plecaţi de câţiva ani în străinătate, ei care şi-au lăsat copiii în grija bunicilor, care revin de două ori mai mult sau mai puţin, pe an acasă, şi care şi-au băgat banii câştigaţi cu preţul oaselor rupte în străinătate, în construcţia unor case, care să le asigure bătrâneţea lor şi copiilor lor. Între „căpşunarii” plecaţi afară şi bunicii căpşunari de acasă, copiii primilor suferă crunt de lipsa şi dragostea părinţilor, chiar dacă aceştia le asigură de peste mări şi ţări, bunăstarea materială. Paul Stan

Cu un picior în groapă, Viaţa cetăţenilor României a ajuns la mâna coerenţei naţionale

În timp ce sănătatea se află în moarte clinică, să nu zic mai drastic că este cu un picior în groapă, responsabilii guvernamentali de acest domeniu vital pentru viaţa românilor au ajuns să încingă spiritele şi la Palatul Victoria, nu doar la televiziuni şi în paginile ziarelor. Premierul Victor Ponta i-a atras atenţia miercuri, în şedinţă de Guvern, ministrului din fruntea Ministerului Sănătăţii, liberalul Eugen Nicolaescu, asupra faptului că din interiorul instituţiei pe care o păstoreşte pleacă spre media documente neasumate de Executiv, dar şi „idei năstruşnice” privind impunerea de taxe noi pentru bolnavii României. Replica ministrului liberal a venit declarată sub forma faptului că transparenţa în domeniu nu poate să facă rău. Poate doar să fie un rău necesar transparenţa, în opinia mea, mai ales atunci când proiectul nefinalizat al noilor reglementări vizează salarizarea medicilor şi asistenţilor medicali din unităţile sanitare publice cu paturi. Dialogul dintre premierul pesedist şi ministrul liberal a avut loc înaintea şedinţei de Guvern, chiar sub ochii şi urechile presei, şeful Executivului acuzând lipsa de coerenţă de la Ministerul Sănătăţii. Spiritele fuseseră de fapt inflamate cu câteva zile înainte, iar marţi, au luat foc din cauza acuzelor aduse responsabililor de la Sănătate, că pregătesc o nouă taxă pe capul bolnavilor români, pentru a putea creşte nivelul salarizării medicilor şi asistenţilor. Deşi la acest nou proiect de salarizare a cadrelor medicale se lucrează de mai mult timp, ministrul Nicolaescu susţine că încă nu este finalizat şi nu a fost pus pe hârtie, ca să poată fi luat în dezbatere publică. De fapt, o formă scrisă a acestui aşa zis proiect nefinalizat a ajuns la una dintre televiziunile de ştiri, nu ştiu dacă pro putere sau pro opoziţie, din cauza atâtor gafe pe care le face zilnic, care televiziune a prezentat documentul că prevede o nouă taxă, un nou bir, pentru bolnavii români împovăraţi şi aşa de recenta introducere a coplăţii. Asta pe lângă deja împământenita şpagă sanitară, care pe mulţi români în loc să-i ajute, mai mult i-a băgat în groapă. Deranjul despre anunţul „noii taxe” din sistemul sanitar a fost cu atât mai mare pentru ministrul Nicolaescu, cu cât se vorbeşte foarte mult şi în contradictoriu, chiar pacienţi-medici nu doar responsabili-iresponsabili din fruntea Sănătăţii, pe seama aşa zis viitorului bir pentru alegerea medicului preconizat a fi impus bolnavilor români. Intrat în direct la televiziunea cu pricina, ministrul liberal a dezminţit categoric noua taxă, precizând, în contradicţie cu documentul de pe ecran, că proiectul respectiv nu a fost pus pe hârtie şi finalizat, discutându-se în continuare conţinutul şi forma lui de către experţii din domeniu. Pe lângă faptul că a acuzat de intoxicarea presei persoane rămase în structura ministerului, de la vechea guvernare, Eugen Nicolaescu i-a sfătuit părinteşte pe jurnaliştii televiziunii cu pricina să facă o minimă verificare a ştirilor şi documentelor pe care le primesc. Ceea ce nu le-ar strica, după părerea mea, multor aşa zişi jurnalişti, indiferent că sunt din presa scrisă, televiziune, radio, să înveţe să verifice şi documenteze o ştire în mod profesionist. Lucru complet străin pentru mulţi moderatori, informatori sau formatori de opinie din media. Dar, din păcate, acest lucru nu mai contează atâta timp cât ei încearcă să-şi servească şi să influenţeze lucrurile în direcţia care le-a fost trasată de către cei de la butoane. Trecând peste această paranteză despre „deontologia” unora din media, etalată zilnic pe diferite canale de presă, speculaţiile despre noile taxe-reglementări din domeniul Sănătăţii, domeniu după părerea mea, aflat în pragul morţii clinice, cu slabe şanse de resuscitare dacă ne uităm la rsponsabilii puşi să facă acest lucru, a stârnit emoţii şi reacţii în rândurile opiniei publice. Care opinie publică, exprimată sau nu, s-a speriat de groaza impunerii unor noi taxe, care îi îngroapă pe bolnavi mai mult decât să-i ajute. Pe de altă parte, opinie publică este oripilată şi revoltată de faptul că un lucru bun, dintre rarele întâmplate în sistemul sanitar, în ultima vreme şi anume, numărul tot mai mare de donatori de organe pentru bolnavii care au nevoie de transplant, a fost aproape stopat şi strangulat de lipsa unei legislaţii adecvate. Săptămâna trecută parcă, Raed Arafat, numărul doi în fruntea Ministerului Sănătăţii, unii spun că de fapt ar fi numărul unu, a anunţat public că „avalanşa” de organe donate a depăşit cu mult numărul de transplanturi prevăzut de buget, ceea ce a forţat instituţia să încalce legea pentru a putea salva noi vieţi care aveau nevoie de organe. Şi aşa, din lipsa reglementărilor, fondurilor insuficiente sau a incompetenţei s-au pierdut multe organe care puteau salva oameni disperaţi, aflaţi în aşteptarea unui organ vital şi a unui transpalant care să-i ajute să rîmână în viaţă. Din aceste cauze, multe organe provenite de la donatorii aflaţi în moarte clinică, pentru a salva alte vieţi care puteau fi salvate, au fost aruncate. Problema a fost sesizată chiar şi de oficiali internaţionali, mai ales că la nivel naţional şi internaţional există un deficit mare privind donarea de organe pentru transplant. Nu este un lucru necunoscut faptul că pentru a fi acoperită cererea de organe omeneşti pentru transplant, la nivel internaţional, există un adevărat trafic uman care încalcă toate legile în domeniu. Mulţi copii din Europa săracă şi din lumea a treia în special, fiind traficaţi în Occident pentru organe. Pentru noi, pierderea de organe oferite de donatori este cu atât mai dureroasă cu cât ne-a trebuit ani de zile să ajungem la o mentalitate, ce se află , în ultima vreme, într-un remarcabil progres, care să-i determine pe mulţi români să considere donarea de organe benefică vieţii şi să acţioneze în consecinţă. Dar poate că acest lucru, realitate tot mai evidentă, o să-i facă pe mai marii din domeniul Sănătăţii nu doar să sară ca arşi atunci când anumite informaţii transpiră în presă, ci trebuie să-i responsabilizeze faţă de funcţiile care le ocupă şi implicit de obligaţiile pe care le au faţă de toţi românii. Să acţioneze ţinând cont de interesele colective ale românilor, nu doar de interesele individuale, de grup sau de partid ale unora, indiferent de organizaţia sau cei care i-au propulsat în fruntea Sănătăţii. Viaţa trebuie să primeze şi orice ar face pentru salvarea şi apărarea de vieţi omeneşti, chiar dacă pentru acest lucru trebuie să încalce reguli, să facă sacrificii, să facă sau să schimbe legi, reglementări, merită să fie făcut cu orice sacrificii. Sau ca să închei cu parafrazarea primului ministru în funcţie, trebuie să „existe coerenţă”, doar că, din punctul meu de vedere, salvarea de vieţii omeneşti şi protejarea vieţii românilor trebuie să aibă coerenţă la nivel naţional, nu doar coerenţa unei alianţe politice sau a unui partid ori altul, ci coerenţă naţională. După cum constatăm lesne, din păcate, viaţa cetăţenilor României a ajuns la mâna coerenţei naţionale. Paul Stan

Armata Română condamnată de miniştri, generali şi ofiţeri penali

În urmă cu mai mulţi ani, alături de Biserica Ortodoxă, Armata Română era cea mai de încredere instituţie a statului român. Orice sondaj indiferent de care institut ar fi fost realizat, indica pe primele două locuri, încrederea românilor pentru Biserică şi Armată. Restul instituţiilor importante ale statului se situau la mare distanţă de acestea, la capitolul credibilitate. Acest capital de încredere al celor două instituţii puse pe primul loc de români, venea chiar şi în condiţiile în care Armata era acuzată de faptul că a tras în populaţie, la Timişoara, în decembrie 1989. Biserica Ortodoxă avea şi ea imaginea şifonată de mulţi ierarhi acuzaţi de colaborare cu Securitatea. Cu toate acestea, în urmă cu 15 ani, românii aveau cea mai mare încredere în aceste instituţii vitale pentru România.Între timp, însă, din diverse motive, încrederea populaţiei în Armată şi Biserică a scăzut dramatic, chiar dacă rândurile preoţilor şi militarilor au fost curăţate de securişti şi kaghebişti, ţara noastră devenind şi membră NATO. După condamnarea lui Gigi Becali şi a celor doi foşti înalţi demnitari ai Armatei, Victor Babiuc şi Dumitru Cioflină, media a dezbătut la greu şi o să mai dezbată doar sentinţa dată latifundiarului din Pipera.N-am văzut pe nimeni luând în discuţie grava atingere a onoarei Armatei Române. Din punctul meu de vedere, ceea ce s-a întâmplat cu mulţi dintre şefii Armatei, fie ei numiţi politic la conducerea MapN sau militari de carieră, ofiţeri cu cele mai înalte grade şi funcţii de conducere din această instituţie, constituie un real pericol şi atentează la imaginea şi credibilitatea uneia dintre cele mai importante instituţii a statului român. După ani de zile de eforturi imense ale populaţiei, statului, de a restructura şi moderniza Armata Română, pentru a face faţă riscurilor şi ameninţărilor actuale, după ce cu chiu cu vai am fost primiţi în NATO, după ce că militarii români au participat şi mai participă, jertfindu-şi viaţa, la războiul altora, instituţia militară a ajuns decredibilizată şi condamnată în ochii opiniei publice interne şi internaţionale şi din cauza penalilor cercetaţi sau condamnaţi de Justiţie. În ultimii ani, foşti şefi de stat major, generali cu cele mai înalte funcţii militare, colonei, maiori, ofiţeri care, într-un fel sau altul au pus şi ei umărul, prin natura posturilor ocupate, la restructurarea şi modernizarea armatei, pe de o parte. Pe de altă parte, au făcut voit, unii împinşi de puterea politică sau din interes personal, fapte în contradicţie cu legea, care le-au adus dosare penale, cercetări, judecări, arestări şi condamnări. Dacă fostul ministru al apărării, Victor Babiuc, a fost condamnat la pedeapsă cu executare, un alt fost ministru, Corneliu Dobriţoiu, este şi el cercetat şi acuzat împreună cu alţi generali şi ofiţeri de rang înalt pentru abuz în serviciu, Tot pentru abuz în serviciu au mai fost condamnaţi ex-şefi de stat major ai Armatei Române. Nu mai dau nume că se ştiu. Ceea ce se întâmplă cu penalii din MapN constituie un grav pericol pentru credibilitatea şi forţa instituţiei militare. Cercetarea şi condamnarea penalilor din Armată nu este doar o pată urât mirositoare pentru onoarea militară, ci format o imagine în care corupţia şi încălcarea voită a legii duc la decredibilizarea acesteia în ochii românilor şi a opiniei publice internaţionale. De asemenea, în interiorul structurii militare se creează o stare de spirit nocivă, dăunătoare în rândurile trupelor, de frustrare în special pentru militarii aflaţi în teatre de război, în alte ţări, care îşi pun viaţa în pericol, de multe ori jertfindu-se fără sens, în timp ce mai marii lor îşi pun mintea cu fapte de corupţie pentru diverse interese. În loc să-l căineze pe Gigi Becali, pentru care unii idioţi s-ar lăsa pedepsiţi în locul lui, în care l-a pedepsit Dumnezeu, media, aleşii poporului şi opinia publică ar trebui să fie îngrijoraţi de starea materială şi de spirit a Armatei Române. Pentru că se întâmplă ceva absolut nepermis la vârful celei mai importante instituţii militare a României, dacă s-a ajuns, în ultimii ani, la o mică armată de penali provenită, repet, din rândurile oamenilor cu cele mai înalte funcţii din MapN. Paul Stan

„Afaceri” cu profituri babane la sfârşit de an şcolar

Apropierea sfârşitului de an şcolar îi determină pe oportuniştii fără scrupule, să bage adânc mâna în buzunarele părinţilor elevilor. Dorinţa de câştiguri tot mai mari de pe urma şcolarilor a ajuns o preocupare foarte importantă şi benefică pentru profitorii care s-au învăţat să scoată bani şi din piatră seacă. Fără nici un fel de remuşcări sau scrupule, că îşi umflă buzunarele pe seama elevilor. Într-un articol dinn urmă cu câteva săptămâni scriam de faptul că, în şcolile din Bucureşti, se practică o şpagă şcolară periodică, prin faptul că părinţii elevilor strâng regulat bani pe care îi dau cash ori sub formă de cadouri, învăţătorilor şi profesorilor. Acest lucru se întâmplă mai abitir atunci când se apropie o sărbătoare, un eveniment, ziua cuiva, dar în special la sfârşit de an şcolar. Semnalarea acestei practici nocive în Bucureşti, ce a nărăvit multe cadre didactice şi care nu-i face pe elevi mai deştepţi şi mai învăţaţi, dacă nu învaţă ei înşişi carte şi profesorii sau învăţătorii nu-şi dau silinţa în această privinţă, mi-a atras urări de „bine” din partea unora care, probabil, s-au simţit cu musca pe căciulă. Dar, aşa cum am promis, revin cu alt articol în care semnalez şi altfel de practici ale oportuniştilor şi interesaţilor de a scoate bani din buzunarele părinţilor pe spinarea şcolarilor. Pe parcursul anului şcolar multe cadre didactice în colaborare cu edituri, agenţii de turism, agenţi comerciali, făcători de uniforme, părinţi cu idei, diverse asociaţii, fundaţii şi alte persoane focusate pe portofelele şi cardurile părinţilor de elevi, „mulg” constant, dar bine, bani din bugetele de criză ale familiilor cu şcolari. Pentru aceşti profitori, sfârşitul anului şcolar este o adevărată mană cerească. Şi oportuniştii ştiu foarte bine să pregătească terenul, să tatoneze, să-şi atragă părinţi şi cadre didactice, care să le susţină, sub o formă sau alta, jumulirea de bani prin crearea de diverse evenimente, momente speciale, etc.Ştiu când să mulgă „vaca” cel mai bine şi când dă cel mai mult „lapte”. „Munca” acestor profitori fără scrupule începe cu mai multe luni înainte, când împreună cu persoanele disponibile promovează ideile, organizarea şi punerea acestora în practică. Implicate sunt şi foarte multe cadre didactice din Bucureşti, oraşul unde această practică este cea mai folosită şi unde părinţii naivi scot bani din buzunare la rugăminţile fierbinţi ale odraslelor, îndoctrinate în acest sens la şcoală. Păi ce copil nu vrea, la sfârşitul diverselor cicluri şcolare- Clasa I-a, Clasa a IV-a, a VIII-a, a X-a sau a XII-a ori dacă nu chiar la sfârşitul fiecărui an şcolar sau de fiecare sărbătoare, după dorinţa şi puterea de convingere a oportuniştilor- să fie prezent în albumul fotografic al clasei, şcolii, liceului. Ce copil nu-şi doreşte să deţină un album foto, o filmare cu clasa, de la cele mai importante momente, fie ele şi create artificial pentru bani. Cum spuneam, cu luni în urmă, „artiştii”, „agenţii” comerciali merg zi de zi prin unităţile de învăţământ, promovând ofertele de albume, de filmări, oferte de turism, de localuri şi cluburi. Anul acesta şcolar, de exemplu, la şcolile generale preţul pentru albumele foto a plecat de la 10 Roni în sus, iar abundenţa ofertelor nu a lipsit, iar bătălia pentru câştigarea „pieţei” şcolare a fost destul de mare. Bineînţeles, că la sugestia sau simpla observaţie a „Doamnei” sau „Domnului” cadru didactic, chiar şi un simplu „Nu-mi place!” în faţa elevilor are efect, s-au ales cele mai bune oferte. Adică şi cele mai mari la preţ, evident. Mulţi care nu ştiu se vor întreba- de ce oare sunt atât de interesate cadrele didactice de promovarea unor astfel de obiceiuri comerciale în unităţile de învăţământ? Simplu, pentru că la mica înţelegere cu oportuniştii din afara şcolilor sunt recompensaţi cu un procent din profit. Başca, se mai aleg cu câte un album, casetă foto, video, o excursie sau masă gratuite la banchet. Iar aceste recompense se înmulţesc de la an la an, de la clasă la clasă. Numai dacă se aduna câte 50 Roni de copil, la o clasă de 30 de copii înmulţind cu câte clase are o şcoală de sute sau chiar mii de elevi, se strâng sume frumoase, care, la rândul lor, oferă comisioane pe măsură. Iar dacă astfel de oportunişti adună câteva şcoli în raza lor de acţiune, profitul este destul de consistent. Unde mai pui că nici nu este impozabil, nici pentru „afacerişti”, nici pentru colaboratorii din şcoli. La sfârşit de an şcolar, banchetele, petrecerile şi excursiile sunt la ordinea zilei, promovate şi angajate în disperare, din timp, se poate. Că, de, mai târziu nu se mai găsesc locuri libere în cluburi, cabane, restaurante sau alte locaţii. Şi din această cauză, cu multe luni înainte de sfârşitul anului şcolar, o preocupare, poate cea mai imporantă pentru unii, este unde să facă petrecerea de sfârşit de an şcolar. Şcoala, educaţia, instruirea şi învăţatul propriu zis sunt lăsate în alte planuri, fără interes pentru elevi şi multe cadre didactice. Acum, spre deosebire de ce se întâmpla în urmă cu două decenii, când la finalul anului şcolar se organizau serbări la care erau recompensaţi elevii merituoşi la învăţătură, în loc de serbare se face petrecere. Diplomele sunt plătite de toţi elevii clasei. Le ia toată lumea şi cine merită şi cine nu merită. Nu mai există premiile pentru cei mai buni şcolari. Toţi cei care plătesc primesc diplomă, chiar dacă în capul unora nu a intrat nimic. S-a ajuns aici şi din vina părinţilor nu numai a „afaceriştilor”şi a unor cadre didactice cointersate, să se facă petrecere la restaurant cu elevi care termină clasa a IV-a, de exemplu. Pentru bani, evident, bani din care se îmbogăţesc oportuniştii. Copii sunt încântaţi, merg la chef, petrec, chiar dacă unii au fost „lemn Tănase” la învăţătură tot anul sau ciclul şcolar. Unii părinţi cred că odraslele lor, chiar dacă nu au avut note bune, merită o recompensă şi scot banii din buzunar. Alţii pun şi ei mâna pe portofel, că nu se cuvine ca să-şi lase pe dinafara petrecerii copii. Cei cu idei, oportuniştii şi cadrele didactice „meritorii” îşi freacă mâinile de bucurie. Mercurialul pentru petrecerea elevilor de clasa a IV-a, la cele mai modeste resturante din Bucureşti, începe de la borna de 50 Roni de căciulă, compensaţi evident cu alţi bani: pentru DJ, pentru alte meniuri în afara celui standard, pentru părinţi, evident, că nu poţi lăsa copilul singur la restaurant, la 10-11 ani. Suma de elev sare bine peste 100 Roni spre satisfacţia organizatorilor şi paguba părinţilor. Nu mai vorbesc aici de tarifele la petrecerile în cluburi ori în alte locaţii, unde se organizează astfel de petreceri. Cum să le mai stea elevilor gândul la evaluări de cicluri şcolare, simulări de bac şi chiar examene de bac când distracţia este aşa aproape? Iar rezultatele dezastruoase ale acestei lipse interes a elevilor, părinţilor şi a cadrelor didactice se văd în rezultatele catastrofale de la examene, unde procentul picaţilor este cu mult mai mare decât cel al admişilor. De performanţe nici nu poate fi vorba. Acestea sunt o rara avis. Dar ce importanţă mai au aceste lucruri pentru unii, dacă ei scot bani frumoşi, neimpozitaţi, pe seama şcolarilor tot mai dezinteresaţi de şcoală. La unii profesori chiar le convine situaţia şi o împing binişor de la spate, chemând elevii la meditaţii pentru care părinţii plătesc bani frumoşi. Elevii fericiţi de petrecerile pe banii părinţilor merg în vacanţe, fără griji şi bătăi de cap, că au luat note proaste sau au picat examene, unii fiind chiar recompensaţi de babaci pentru „performanţa” şcolară. După cum simplu constatăm, chiar dacă sistemul de învăţământ românesc are astfel de „performanţe”, cel puţin, unii oameni isteţi, cu idei aplicate în practică, scot bani frumoşi, an de an, din buzunarele părinţilor de elevi. Aceleaşi buzunare care acoperă pe timpul anului şcolar şi lipsurile materiale ale unităţilor de învăţământ. Dacă tot se fac astfel de „afaceri” profitabile în şcoli, mai ales în şcolile bucureştene, eu aş propune ca aceşti „afacerişti” să fie şi ei taxaţi şi impozitaţi de stat pentru sumele câştigate. Chiar şi pe o declaraţie de venit pe propria răspundere a oportuniştilor şi tot ar fi ceva. Astfel, fenomenul ar căpăta o oarecare legalitate şi, cel mai important, impozitul plătit ar contribui la acoperirea lipsurilor materiale din unităţile de învăţământ. Ce ziceţi? Paul Stan

Minunea dinaintea Paştelui într-un cătun uitat de lume, din Bărăgan

Hristos a Înviat! Minune mare întâmplată într-un sătuc din Bărăganul ialomiţan, cătun sărăcit de oameni, ţărani care au înfruntat vitregia regimului comunist dinainte de 1989 şi a vremurilor aspre abătute asupra lor şi a locurilor, de-a lungul veacurilor de existenţă a celor care au locuit în Lunca Ialomiţei. În sâmbăta dinaintea Paştelui, după orele 17.00, pe cerul aproape senin a apărut curcubeul. Fără să fi fost ploaie sau nori de ploaie. Doar nişte vagi sunete ale unor tunete îndepărtate. Curcubeul şi-a făcut apariţia aproape pe neobservate, când foarte puţini dintre puţinii locuitori ai satului, după clopotele biserici, se pregăteau pentru noaptea de Înviere ce avea să urmeze. A durat circa un sfert de oră, apoi a dispărut la fel de discret pe cât a apărut. Semn divin, minune, fenomen meteo rar-nimeni nu ştie ce a fost. Eu personal, nu am mai văzut curcubeul din urmă cu câţiva ani, când în drum spre Delta Dunării, după o ploaie torenţială, de vară, a apărut strălucitor deasupra Dobrogei. Panduri este numele satului în care, de mai bine 20 de ani încoace, în locul ţăranilor şi gospodăriilor care îl populau, apar, an de an, într-un proces ireversibil, locuri virane unde casele au căzut şi s-au topit, lăsând locul părăginirii continue.Permanente. Degradare a oamenilor, caselor şi locurilor. Fenomenul depopulării acestui cătun care în trecut, număra câteva sute de locuitori şi unde, pe vremea comuniştilor, urlau uliţele de glasurile vesele ale copiilor şi de mugetul vitelor duse sau aduse de la păşune, este în plină extindere, fără nicio şansă de încetinire sau stopare. Încet, dar sigur, discret, aproape neauziţi şi neştiuţi de nimeni, bătrânii locuitori ai Pandurilor se sting din viaţă şi odată cu ei şi existenţa acestui cătun, deoarece casele ramase fără stăpâni cad rând pe rând, făcându-se una cu pământul din care au fost ridicate de către muritorii plecaţi pe lumea cealaltă. Nimeni nu mai vine în locul duşilor într-o lume mai bună decât cea care i-a chinuit de-a lungul anilor grei de surpravieţuire, sub ocârmuirile monarhice sau comuniste. Nimeni nu mai vine să le ia locul în casele ridicate cu sudoarea frunţii, cu ajutorul clăcilor, adunări formate din vecni şi neamuri, cu mulţi ani în urmă. Majoritatea copiilor acestor bătrâni rămaşi la cheremul vremurilor şi stăpânirilor, care-i caută doar la electorale, pe cei ce mai trăiesc evident, dacă nu cumva or fi votat şi morţii la alegeri, sunt acum oameni bătrâni, pensionari sau aproape bătrâni. Aceştia au fost constrânşi de regimul comnist, cu zeci de ani în urmă, să ia calea oraşelor industrializate, principalul fiind Bucureşti, pentru a ajuta la înălţarea comunismului şi, cel mai important lucru, pentru a-şi câştiga bucata de pâine. Unii dintre aceşti copii de ţărani, deveniţi orăşeni forţaţi de împrejurări şi de vremuri, au încercat să se întoarcă la baştină. Alţii au şi decedat, între timp. Astfel, nu a mai fost aproape nimeni care să vină în locurile şi casele bătrânilor ţărani, să aibă grijă de ei şi de ele. Puţinii copii de ţărani deveniţi orăşeni în "epoca de aur", plecaţi sau fugiţi în Capitala României de foame şi sărăcie, care s-au încumetat să revină acasă, după zeci de ani, pot fi număraţi pe degetele de la o mână. În rest, casele, locurile aferente acestora ca şi oamenii ce le sfinţeau odinioară, cu munca lor, au dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Oricine merge la câteva luni distanţă în timp, în cătunul Panduri, din Bărăganul ialomiţan, situat în lunca Ialomiţei, la circa 50 km de Bucureşti, constată cu tristeţe şi neputinţă, că a mai dispărut un om dintre cei vii, că a mai dispărut o casă, în locul acestora crescând buruienile. La fel se întâmplă şi în cătunele apropiate, vecine, cum ar fi: Frumuşica, Pârlitu, Brătia şi lista ar mai putea continua. În fiecare din aceste sătuce, au mai rămas totuşi, câţiva tineri zevzeci, fără rost, ajunşi la maturitate care ba nu s-au putut îngriji de agoniseala moştenită de la părinţi- casă, animale, vite, terenuri arabile- şi puşti care nu ştiu de capul lor, neplăcându-le munca, orbecăind jerpeliţi, slabi şi nemîncaţi,după băutură prin cârciumile sordide, care, în comparaţie cu satele pe cale de dispariţie, sunt parcă mai dese şi înfloritoare.Cheltuiesc bănuţii strânşi ocazional cu munca de zilieri. Alţii furând pensiile bătânelor mame, ei neavând nici un fel de venit. Din păcate, dacă pe locurile vetrelor din sat nu s-au înghesuit alţi oameni să pună mâna, pe terenul din câmp al ţăranilor dispăruţi sau neputincioşi, au pus mâna unii escroci sau samsari, prin diverse forme de contracte sau falsuri în acte, şi le exploatează în interes propriu, fără să aibă scrupule sau să le plătească ceva proprietarilor de drept ori urmaşilor acestora. În satul Panduri de exemplu, în urmă cu câţiva ani a apărut un venetic care a înfiinţat o asociaţie agricolă, momind ţăranii să-i dea pământul în arendă. Pe mai nimic. Mulţi l-au dat acestui venetic, alţii l-au dat altor "patroni" de asociaţii agricole din alte sate. Oamenii locului nu aveau cu ce să-şi muncească pământul redobândit de la comuniştii care îl confiscaseră la colectivizare, cu tot cu atelaje, cai, vaci, oi sau teren. Colectivul le scosese chiar şi viile din pământ, de pe câmp, unii dintre ţărani fiind nevoiţi să şi le replanteze pe vechiul amplasament, după ce şi-au primit titlurile de proprietare. Majoritatea ţăranilor, care nu au murit, sunt muritori de foame, cu mâna întinsă la boierii de tip nou care le-au luat pământurile. Moştenitorii altora, duşi de valurile vieţii în diverse colţuri de ţară sau lume, dar proprietari de drept ai pământurilor moştenite de la părinţi,bunici sau străbunici, nici măcar nu mmai vin să se intereseze de această avere ajunsă în mâna unor nenorociţi avizi de îmbogăţire peste noapte, prin orice mijloace. Pământul în această zonă a ţării are cea mai înaltă calitate arabilă, fiind extrem de fertil. Pe vremea Împuşcatului campaniile agricole se întindeau, în fiecare an, până când dădea zăpada şi îngheţul, prinzându-i pe ţăranii colectivişti la strâns recoltele de pe câmp. Până şi orezărie avea înfiinţat Colectivul în Lunca Ialomiţei. Nu mai vorbesc de grădinile de legume, ferma zootehnică sau heleşteele de peşte. Nici şcolarii nu scăpau de munca în folosul CAP-ului, în fiecare toamnă, primele două săptămâni din anul şcolar erau consacrate strânsului recoltei de pe cânp, fie că era, depănuşat de porumb sau adunatul roşiilor. Faţă de recoltele bogate care se obţineau, ţăranii colectivizaţi mureau de foame, mulţi dintre ei având şi o droaie de copii, muncind zi şi noapte pe nimic,aşteptând să le dea CAP-ul, toamna, ceva porumb şi grâu, pentru a-şi putea hrăni familiile. În gospodăriile proprii, nu aveau voie să crească decât un anumit număr de animale, vaci, porci sau oi, păsări la fel, dar şi pentru cele permise trebuia să dea fiecare cotă de lapte, ouă, carne, fulgi. Oamenii însărcinaţi cu "foncirea" ştiau tot timpul câte capete de animale au ţăranii acasă, când trebuie să le fete vaca sau oaia şi se prezentau, chiar şi înainte de termen, pentru încasarea cotelor impuse. Cu chiu cu vai, mai reuşeau ţăranii să-i înduplece pe funcţionarii primăriei să mai închidă ochii, să treacă mai puţin în registrele de evidenţă. Cu şpagă în natură sau în bani, cum altfel. Chiar şi terenul din curte şi cel pe care stăteau casele trebuiau să aibă o suprafaţă maximă autorizată de autorităţi. Cu chiu cu vai, mai luând în traistă câte un porumb de pe câmp sau altă cereală, pentru care riscau pedeapsa maximă, dacă erau prinşi, ţăranii Bărăganului bogat abia îşi duceau existenţa lor şi a copiilor lor. În ultimii ani de comunism, ţăranii din Lunca Ialomiţei, ca mulţi ţărani din alte părţi de altfel, ajunseseră că cumpere pe ascuns pâine de la Bucureşti, pentru a avea ce pune pe masa copiilor. Cine a prins acele vremuri ştie bine cum veneau muncitorii-fii de ţărani- cu traistele şi sacii plini de pâine la părinţi. Acum, mulţi dintre aceşti ţărani care au supravieţuit comunismului şi colectivizării, nu au mai reuşit să supravieţuiască altor vremuri şi nenorociri noi, venite odată cu aşa zisa democraţie românească. În locul oamenilor şi a gospodăriilor ridicate de aceştia, cu sacrificii imense, au apărut locuri virane, cu mormane de pământ rămas în locul caselor din chirpici şi paiantă prăbuşite, şi întinderi de buruieni şi bălării în care dacă ai curajul să intri vara, te mănâncă şerpii. Singurele momente de viaţă şi de optimism, dacă putem spune aşa, sunt primăvara şi toamna, în sătucul Panduri. Viile replantate de oamenii care s-au dus la Dumnezeu, chiar pe locul defrişării lor de colectivizare, prind viaţă cu unii dintre urmaşii pandurenilor, veniţi de la Bucureşti, cu maşinile. Primăvara, să le lucreze, să le taie şi să le sape, iar toamna, să adune strugurii, dacă s-au făcut ceva. Dar şi aceşti urmaşi atraşi de locurile natale, sunt din ce în ce mai puţini, de la an la an. Dovadă, ca şi locul gospodăriilor din sat, stau viile nemuncite, înburuienite, tot mai multe lăsate pradă paraginii, indiferenţei, vremurilor şi timpului neiertător. Ca şi când n-ar fi existat vreodată!