marți, octombrie 29, 2013

Despre protestele din educație, victime și profesorii de azi

Trei lucruri m-au determinat să scriu acest material pe blogul meu și anume:
1-Starea critică a învățământului românesc, reflectată în realitatea ultimilor ani prin rezultate din ce în ce mai proaste, incompetență, neprofesionalism, afacerism, corupție, lipsă de perspectivă.
2-Un excelent articol, „Despre profesori”, scris de Andrei Pleșu, pe blogul ziarului Adevărul, ce a atras atenția și interesul a sute de cititori, care s-au grăbit să-l parcurgă, parte din ei să-l și comenteze.
3-Recentele comunicate și acțiuni ale sindicatelor din învățământ, care au început o serie de evenimente, solicitări și discuții, care prefațează, de fapt, o grevă în învățământ, lucru ce ar afecta grav milioanele de copii, care au început școala cu doar o lună și jumătate în urmă.
Nu contest drepturile și revendicările sindicaliștilor din acest sector, care pe undeva, sunt îndreptățite, ci modul și timpul în care protestele și preconizata grevă a fost programată, la puțin timp de la începerea școlii.
Așa s-a întâmplat aproape în fiecare început de an școlar de mai mulți ani încoace, pentru a pune presiune pe guvernanți, dar din această situație devenită ciclică, există o parte nevinovată, care are de suferit mereu.
Copiii, școlarii, elevii nevinovați au întotdeauna de suferit de pe urma protestelor declanșate de sindicate, la început de an școlar. Trei întrebări se impun aici, după părerea mea:
-Ce vină au școlarii în toată această situație, ei fiind cei care pierd cel mai mult?
-De ce sindicaliștii din educație nu își revendică drepturile atunci când copiii sunt în vacanță, pentru ca aceștia să nu mai cadă victime nevinovate în acest război?
-Cine răspunde pentru faptul că toți elevii sunt afectați de aceste greve și cum dă socoteală în fața legii pentru prejudiciul adus milioanelor de copii scoși din procesul de educația, tocmai la începutul anului școlar?
„Peste 300 de membri ai Federației Sindicatelor Libere din Învățământ (F.S.L.I.) au pichetat, luni, sediile Guvernului și al Uniunii Social Liberale, cerând o întâlnire cu prim-ministrul, Victor Ponta, ministrul Finanțelor Publice, Daniel Chițoiu, ministrul Educației Naționale, Remus Pricopie, ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Liviu Dragnea. Dascălii au cerut, luni, în stradă, salarii decente, o lege a educației care să le respecte drepturile, un învățământ depolitizat și nebirocratic...”-anunță comunicatul FSLI din 28. 10. 2013.
Nostalgic, probabil, după alte vremuri, când era student, domnul Andrei Pleșu face o prezentare interesantă a profesorilor din urmă cu mulți ani de zile, când aceștia se purtau cu mult profesionalism și erau „domni”.
Profesorul bun este caracterizat de domnia sa ca având “dragoste autentică pentru materia predată, simpatie pentru elevi și o rigoare bine temperată“.
În oglindă, pe profesorul bun de azi îl caracterizează elevii de astăzi ca fiind: tolerant, înțelegător, fără rigoare și pretenții mari față de elev. Este cel care nu predă și cere mult de la școlari, care dă note bune fără prea mari exigențe de învățare.
Sunt proful, profa, dirigul, diriga, directorul, directoarea fără mari cerințe, apropiați de școlari, gata să-i ajute dintr-un interes comun, să-i treacă clasa, să le dea note bune, pentru un cadouaș, niște meditații date în particular, contracost.
Unii dintre acești profi “cool” ajung, la un moment dat, să nu mai aibă nici un fel de respect și autoritate în fața unor elevi ai căror părinți le-au “mulțumit” cum se cuvine pentru educația și nivelul “înalt” de pregătire la care le-au dus odraslele.
“Abilitățile și cunoștințele, orizontul unui profesor trebuie să depășească hotarele specialității sale. Esențiale sunt limbajul limpede și atrăgător, simțul umorului și autoritatea personală “, mai scrie Andrei Pleșu despre un dascăl bun.
Realitatea ne evidențiază însă,fără drept de apel, după notele luate la definitivat, cât de bune abilități, cunoștințe, știință și cultură generală au dascălii buni de astăzi. Apoi, la ore aceștia își demonstrează cunoștințele, capacitățile și calitățile de dascăli. Rezultatele profesionale și calificativul le completează profilul.
Mulți dintre profesorii “buni” de azi, demonstrează la cursuri tot felul de abilități nou dobândite, corelate economiei de piață subterane, cum ar fi: vânzarea și obligarea achiziționării de către elevi a tot felul de manuale, culegeri, caiete speciale sau alte materiale didactice, neobligatorii în fapt, dar devenite obligatorii din interesul căpușelor ce fac afaceri în școli și licee, care i-au transformat pe dascăli în agenți comerciali pentru anumite comisioane.
Până și unii dintre purtătorii sfintelor sutane de preoți-profesori au deprins astfel de abilități și le folosesc la orele de Religie.
Alte cadre didactice cu astfel de calități își dovedesc profesionalismul la contractarea și organizarea diverselor excursii, tabere, petreceri, evenimente fabricate special pentru “educația” modernă, performantă a copiilor, conform cerințelor pieței actuale.
În articolul „Despre profesori” autorul mai scrie despre faptul că “un profesor nu trebuie să-și inhibe elevii cu aere magisteriale, dar să nu-i încurajeze la complicități de gașcă.”
Am asistat recent la o ședință cu părinții, în care profesorul bun își lăuda elevii că sunt uniți, de gașcă, se acoperă, sunt cuminți, dar toate aceste lucruri se refereau la faptele și prostiile pe care tinerii liceeni le comiteau de fapt și pentru care nu erau trași la răspundere.
Despre cât de bine învățau acești copii din ziua de azi, cum erau motivați și cum se implicau cadrele didactice în procesul de educație, ce cunoștințe dobândeau școlarii și ce abilități aveau dascălii să-i facă interesați de materie, s-a amintit mai puțin sau chiar deloc.
Evident, profesorii mai riguroși, mai rigizi, autoritari sau care nu știu să-și apropie elevii, să-i atragă spre învățătură, să-i apropie, să le trezească curiozitatea și interesul, sunt etichetați drept “profesori răi” de către copii.
“Profesorii de liceu și facultate aveau croială universitară autentică, erau niște domni “, mai arată domnul Pleșu, considerându-l pe profesorul Constantin Noica drept “maestrul ideal”.
Dacă ne uităm în comparație, la mulți dintre actualii profesori universitari, de la fabricile de diplome, nu putem să nu evidențiem croiala pentru doctorate contrafăcute, șpăgi organizate, abilități pentru afaceri penale și politici înalte.
Mai putem să facem comparația între profesorii buni de ieri și cei de azi?
Mai putem să comparăm nivelul de pregătire al copiilor formați de învățământul de ieri cu cel de azi?
Oamenii și copiii de azi nu mai sunt interesați de cum se învăța cu mulți ani în urmă. Nu-i mai interesează modelele și valorile acelor vremuri.
Acum, din păcate,modele și valori sunt considerați tot felul de indivizi ajunși să se îmbogățească pe orice cale, prin orice mijloace, chiar dacă acestea sunt penale iar autorii și promotorii lor ajung în multe cazuri, la pușcărie.
Nu contează, important este ca să te învârți, să faci peste noapte afaceri profitabile, bani, cât mai mulți bani.
La ce ne mai trebuie învățământ de calitate și dascăli buni, în adevăratul sens al cuvântului?
Eu cred că Profesorii buni despre care a scris Andrei Pleșu, au rămas doar la capitolul amintiri. Nu cred că mai există astfel de dascăli în învățământul românesc.
Astăzi, copiii ne sunt educați de dascălii de tip nou, Profesorii cool.
Nici nu vreau să mă gândesc dacă este bine sau rău acest lucru, dar aceasta-i realitatea și trendul, iar noi trebuie să mergem înainte, că înapoi nu se mai poate.
Paul Stan

joi, octombrie 24, 2013

Transportul în comun este un sport cotidian, periculos, pentru bucureşteni

Aventuri extreme cu RATB-ul
Pentru cine nu călătoreşte zilnic în Bucureşti, cu mijloacele de transport în comun, o călătorie în premieră, cu autobuzul, troleibuzul sau tramvaiul poate fi o aventură de neimaginat până la acel moment. Orice străin de oraş poate trăi această aventură la maximum, percepînd sentimente din cele mai diverse, numai plăcute nu.
Nici troleele RATB nu mai sunt noi
Foto: Paul Stan
Zilele trecute, într-un autobuz care oferea condiţii cât de cât civilizate şi de securitate a călătorilor, un 131 luat de la Piaţa Romană spre Băneasa, a nimerit şi un călător indian. Mergea la Romexpo. Dornic să fie corect, dar să nu aibă şi probleme omul ce târa după el un diplomat imens, îmbrăcat la patru ace, grăbit de mama focului, îşi cumpărase card de călătorie.
Nu ştia cum să-l folosească, însă, iar cînd a învăţat, prin limbajul universal al semnelor, a constatat cu stupoare că aparatul de validat nu funcţiona. Ceilalţi călători români, care se călcaseră şi îl călcaseră în picioare şi îmbrânciseră pe indian la urcare, dar şi în autobuz, nu s-au deranjat prea tare că nu mergea validatorul.
Indianul, om de afaceri după înfăţişare, pe lângă faptul că dădea semne vizibile de grabă, asuda continuu şi era disperat, dornind să-şi valideze cardul. Într-un final s-a resemnat, trântindu-se pe un scaun, gândind, probabil, că nici la ei, în India, transportul comun nu este mai breaz. Poate chiar mai rău.
Riscurile sunt asumate de către toate categoriile de călători în comun, în special de către elevi și bătrâni, care cad primii pradă infractorilor, hoților de buzunare și din poșete, sacoșe, genți, rucsacuri. Hoții vizează în primul rând banii și obiecte de valoare, începând de la bijuterii și terminând cu telefoanele scumpe, tablete, i-poduri sau ce le mai pică în mâini.
De obicei, lucrurile furate sau pierdute în mijloacele de transport în comun nu se mai recuperează, iar cei care fac totuși reclamație la poliție fac degeaba. De cele mai multe ori, reclamațiile lor nu prind nici un hoț, iar obiectele furate nu se mai recuperează niciodată. În altă zi, un cetăţean bucureştean de data aceasta, împrumutase o sumă de bani de la o bancă, să-şi pună termopane. Pentru că nu avea maşină proprie, de la bancă pînă acasă s-a gândit să meargă cu autobuzul 102, singurul mijloc de transport în direcţia sa, dar recunoscut pentru bandele de şuţi de buzunare, care-i controlează pe călători de lovele.
Pe linia autobuzului 202 acționează cu predilecție hoții
Foto: Paul Stan
A așteptat el în staţie la capătul rutei 102 de la Costin Georgian, o jumătate de oră, până a venit un autobuz, care s-a transformat rapid într-o cutie de conserve, mai înghesuită decît cele din comerţ. Nu s-a putut urca, a rămas în staţie, alturi de alţi nefericiţi călători comuni. Încă o jumătate de oră, o oră, până a venit un alt autobuz în care ar fi putut să se îngrămădească, dar ştiind că are nişte banii în buzunar a renunţat de frica hoţilor. Disperat, a mers vreo patru staţii pe jos, până la o legătură şi s-a urcat în sfârșit, într-un autobuz supraaglomerat.
Ţinându-se cu mâna de buzunarul cu bani, înghesuit ca şi ceilalţi călători nenorocoşi, asudat şi asasinat de tot felul de miesme care mai de care mai otrăvitoare, printre înjurături, sudueli de tot felul, cu autobuzul trosnind din toate fiarele, a reușit cu chiu cu vai, să ajungă la destinaţie.
O călătorie de o jumătate de oră, în condiţiile unui trafic normal, se transformase într-una de peste trei ore. Cu riscurile arhicunoscute, bineînţeles.
Linia 7 are printre cele mai vechi tramvaie din dotare
Foto: Paul Stan
Acum câtva timp, linia tramvaiului 7, legătura directă dintre Şos. Giurgiului şi Piaţa Unirii, a fost o perioadă în reparaţii. O doamnă ce utiliza zilnic acest traseu spre serviciu, s-a urcat într-o zi într-un autobuz, la Piaţa Eroilor, care de regulă mergea prin Ferentari şi apoi făcea legătura spre Şos. Giurgiului.
Mare greşeală! Odată urcată în vehicul, a costatată că acesta era de pe vreme lui Pasvante Chioru, ruginit, rupt, fără urmă de condiţie elementară de călătorit, distrus de se mira şi el că mai continuă să se mişte, nesigur pe el, făcea eforturi să-şi urmeze traseul impus de conducerea RATB.
Plus că mai era condimentat cu nişte balaoacheşti, care citeau imediat un nelocuitor al Ferentariului, prin inima căruia circula „bomba” pe roţi. Nu mai vorbesc de autovehiculele care au trasee ce le duc la periferia orașului, în marginile rău famate ale Capitalei.
Pe 381, unul dintre cele mai supraaglomerate autobuze ce leagă Piaţa Reşiţa de Piaţa Victoriei, înlocuind defunctul Expres franţuzesc , 781, obişnuiţii ce merg la serviciu sau la şcoală pe această rută trăiesc tot felul de aventuri în trafic, alături de pesnionarii cu gratuităţi pe RATB şi de cei care îl folosec doar ocazional.
Este ca un bonus pe lângă traficul infernal şi imposibil, presărat cu tot felul de ambuteiaje generate de orice: de vreme bună, de ploaie, de poliţiştii de circulaţie, de mulţimea maşinilor, de semafoare, de gropi, de asfaltări, sau cine mai ştie din ce cauze.
Supraaglomeratul 381 face legătura între periferia Berceni și centru Bucureștiului
Foto: Paul Stan
Din cartierul Berceni şi până în centru oraşului- la Sf. Gheorghe, P-ţa Romană sau Victoriei, dar şi viceversa- călătorii care stau pe scaune au timp să scrie un roman, să croşeteze un pluover sau să asculte o panoplie de manele. Cei care merg în picioare pot să facă saună,să inhaleze diverse mirosuri insuportabile, să se buzunărească, să se calce pe şi în picioare, să se înjure şi să socializeze, să facă politică şi câte şi mai câte.
Pensionarii cu gratuităţi sunt nelipsiţi din tramvaie, troleibuze sau autobuze, pe orice vreme,fie caniculă de peste 40 grade ca astă vară, fie frig sau orice alte condiţii, indiferent de ora de călătorie. Pentru ei călătoria cu mijloacele de transport prin Bucureşti, mai ales pentru cei suferinzi, este un risc asumat, care le poate fi fatal.
Apropo, o sugestie pentru conducerea RATB- înfiinţaţi linii speciale pentru pensionari, altfel se ajunge la conflicte majore cu călătorii salariaţi, studenţii şi elevii cu care se calcă în picioare şi se înjură zilnic!
Pe liniile superaglomerate care trec prin cartiere de genul Ferentari, Rahova, rar se văd controlorii şi cînd vin sunt excepţii. O fac numai atunci când autobuzul este rarefiat de călători. În aceste condiții, este normal, ca cel care a avut abonament la zi, cartelă sau a taxat, dar a călătorit strivit în picioare de blatişti şi pensionarii cu gratuităţi, se revoltă.
Dacă au avut card şi n-au putut să-l pună la aparat, din cauza aglomeraţiei sau n-a reuşit să-l bifeze, apoi când s-a dezaglomerat autobuzul a uitat sau n-a mai băgat în seamă acest aspect, s-au trezit dintr-odată că au o problemă.
Controlorii vigilenţi nu-i iartă. Dacă sunt întrebaţi de ce nu vin să-şi facă treaba şi atunci când autobuzul este full, nu prea au răspunsuri. Răspunsul lor sunt amenzile. Din cauza atiutdinii unor controlori, mulţi dintre călătorii nemulţumiţi au dat RATB în judecată.
Câte procese sunt pe rol, câte le-a pierdut şi cine suportă costurile acestor procese, nu știu decât cei de la Regie. Cert este, că astfel de procese există.
Orice bucureştean ştie, iar străinii care au curajul să circule cu transportul bucureştean o află pe pielea lor.
Călătoriile cu transportul în comun, în Capitală, constituie adevărate acte de curaj, aventuri de neuitat, care-ţi oferă de toate: de la saune, buzunăreli, amenzi, mizerie şi altele până la pericolele reprezentate de mijloacele tehnice precare, vehicule ce ar fi trebuit casate demult şi pericolele unor şoferi sau manipulanți inconştienţi, angajaţi ai RATB, care ignoră, ca şi mulţi taximetrişti, regulile de circulaţie, pietonii sau „cartofii” din autobuz.
Cele mai utilizate mijloce de transport în Capitala europeană a României sunt ale Regiei de Transport Autonom Bucureşti (RATB. Este cel mai accesibil transport de călători pentru că poate fi folosit din orice colţ al oraşului, fie centru, fie periferie. De oriunde, din Bucureşti se poate lua un tramvai, troleibuz, sau un autobuz.
Mii de oameni folosesc, zilnic, mijloacele de transport ale acestei regii aflate în subordinea Primăriei Capitalei. Copii, oameni maturi şi pensionari se înghesuie, calcă pe picioare, plătesc, nu plătesc, se înjură şi se înghiontesc, pentru a călători cu aceste mijloace.
Unele dintre ele sunt moderne, au fost cumpărate cu o groază de bani, dar insuficient de dotate, vara te sufoci în ele pur şi simplu şi parcă sunt fabricate pentru handicapaţi. Pe când altele, moştenire grea de pe vreme comunismului, parcă vin din altă lume- sunt jerpelite, nesigure, rupte, ruginite, mizerabile, abia mai gîfîie sub povara supraîncărcării, gata, gata să se rupă în două cu tot cu călătorii ce le populează cotidian.
Câte astfel de mijloace mai are în dotare RATB-ul şi le foloseşte zilnic, mai ales pe trasee periferice, numai această instituţie ştie. Cert, este însă, că astfel de vehicule periculoase, nesigure, care pun viaţa călătorilor în pericol circulă cu duiumul prin Bucureşti.
Anticele tramvaie de producție cehoslovacă mai circulă pe linia 25
Foto: Paul Stan
An de an, au loc diverse accidente rutiere în care sunt implicate autovehiculele Regiei. Mai ales tramvaiele a căror flotă de circulație este foarte veche. Recent, două tramvaie au sărit de pe linie, dintre care unul chiar s-a rupt în două, punând viața călătorilor în pericol.
Poate, incognito, ar trebui să circule şi cei din”boardul”, pardon, conducerea acestei regii cu autovehiculele din dotare şi să beneficieze de serviciile de „calitate” şi „siguranţă” pe care le oferă „bombele” pe roţi.
Din păcate, noi cei care trăim în Bucureşti, dar și cei aflați în tranzit, fie români sau străini, oameni veniți cu treburi, navetiști sau turiști, nu prea avem alternative viabile la transportul în comun, într-un oraş din ce în ce mai aglomerat. Pe zi ce trece, tot mai necirculabil, pentru călători, şoferi sau pietoni.
Paul Stan

marți, octombrie 22, 2013

Fântânile cu ciutură și cumpănă pe cale de dispariție în Câmpia Română

Luna acestui frumos octombrie 2013 am făcut câteva drumuri cu mașina prin Câmpia Română, mergând ore bune pe șosele județene sparte, al cărui asfalt a devenit o amintire, dar și pe drumuri de țară pietruite sau de pământ, pline de gropi și hârtoape. Am cutreierat prin Bărăganul județelor Prahova, Buzău și Ialomița, trecând prin locuri pe unde mai fusesem, dar rătăcind pe drumuri și în cătune pe care nu le văzusem și călcasem niciodată.
Am făcut călătorii programate și neprogramate, traseele din urmă fiind generate de lipsa fizică a indicatoarelor rutiere, în special în mediul rural, care m-au făcut să rătăcesc zeci de kilometri prin zone necunoscute mie.
Mersul încet prin gropile drumurilor de țară, pe care nu mai aveam cum să le ocolesc, mi-a oferit o priveliște și panoramă a câtorva zone și localități specifice unor așezări sărace, de câmpie. Sătuce sau cătune cu populații îmbătrânite, împuținate drastic, cu oameni care supraviețuiesc după urma creșterii animalelor și a agriculturii de subzistență.
Pe de altă parte, peisajul tomnatic al Câmpiei Române, care are frumusețea lui aparte pentru cine o cunoaște și știe să aprecieze acest lucru, mi-a confirmat, încă odată, un lucru pe care îl observase de mai mulți ani încoace.
Fântânile cu ciutură și cumpene din lemn, care odinioară străjuiau și întrețineau viața oamenilor și a dobitoacelor, fie în întinderea câmpului, fie în așezările din cuprinsul Bărăganului, sunt pe cale de dispariție.
Vestigiile trecătoare ale unui puț de Bărăgan
Foto: Paul Stan
Din zecile, sutele sau miile de astfel de fântâni, săpate în vechime, în sate, cătune sau direct în mijlocul pustietății, a câmpiei, care adăpau deopotrivă țăranii locului, dar și călătorii și animalele, au mai rămas doar câteva. Ici, colo. Stinghere în imensitatea întinderii locurilor agricole.
Părăginite, răpuse de vreme și de vremelnicia unor semeni, care ba le-au ignorat, nemaifolosindu-le apa vieții, ba le-au distrus cumpenele de lemn ori au furat gălețile sau alte părți principale ale acestor puțuri. Cele mai multe s-au astupat, după ce le-au fost furate buduroaiele și tuburile de ciment din care erau făcute.
În trecut, aceste fântâni de camp erau sursa principal de apă pentru țăranii care lucrau pământul, dar și pentru animalele ce pășunau în zonă. Fiecare astfel de puț, de fântână avea o istorie proprie și purta un nume de om.
Fântână veche de câmpie
Foto: Paul Stan
Oamenii din vechime obișnuiau ca după moartea cuiva drag din familie să-i sape acestuia o fântână pentru pomenirea veșnică. De obicei, aceste puțuri de făceau lângă casă, la drum, dar și pe câmpurile agricole unde trudeau pământul, pentru ca oamenii și animalele să aibă la îndemână un loc de unde să poată bea apă rece și proaspătă.
Astfel de fântâni se făceau nu doar pentru cei morți, dar și de către unii oameni aflați în viață, pentru a fi pomeniți după trecerea în neființă.Uneori, dacă o singură familie nu-și permitea din cauza lipsurilor materiale, să construiască un puț se uneau mai multe reubedenii sau cunoscuți și făceau lucrarea împreună.
Pe buza noului izvor se inscripționau în piatră anul și numele morților sau al celor care l-au ridicat. De multe ori, lângă fântână se ridica și câte o troiță pe care se scria numele celor în pomenirea cărora a fost făcută.
Unele fântâni deja construite, cu vechime, dar care nu mai aveau apa bună sau suferiseră stricăciuni, se “sleiau”, adică se resăpa și curăța izvorul până dădea din nou o apă bună de băut. Înainte de a o da în folosință, era chemat preotul care ținea o slujbă de sfințire și pomenire a morților în cinstea cărora a fost construit noul puț.
Loc special pentru adăparea animalelor pe câmp
Foto: Paul Stan
În vechime, exista un ritual practicat la fiecare dare în folosință a unei fântâni. După ce beau apă, prima dată, cu oalele de lut, vasele erau lăsate în puț la sfârșitul ceremoniei.
Acest obicei se pare că era practicat chiar și de geto-daci, pe teritoriul țării noastre fiind descoperite patru fântâni de pe vremea strămoșilor noștrii, care aveau oale de lut pe fund.
Puțurile geto-dace s-au descoperit la Brad, județul Bacău, Ciolăneștii din deal, județul Teleorman, Gherman, județul Vaslui și la Străulești, București, fiind considerate fântâni ritualice, reprezentând un cult al izvoarelor, apei și râurilor practicat de poporul care trăia în aceste locuri.
În timpul celui de-al doilea război mondial, în cadrul averiilor obștești ale târgurilor de pe teritoriul țării noastre, fântânile erau trecute ca atare în documentele localităților.
De exemplu, zestrea târgului sărac Găești, situat în Câmpia Română, menționa și cele 76 de puțuri cu tuburi de ciment, două zidite din piatră, unul cu ghizduri din lemn și o fântână în piața publică. Puțurile erau amplasate pe cele 18 străzi existente la vremea respectivă în localitate.
În prezent, cum am scris la începutul acestui material, puțurile de câmpie cu ciutură și cumpănă au fost distruse cu bună voie sau lăsate în paragină până la dispariția lor aproape totală din peisaj. Oamenii nu au mai avut nevoie de ele sau din prostie și nelegiuire le-au terminat.
Pe viitor, vom mai vedea fântâna cu ciutură și cumpănă doar la muzeu
Foto: Paul Stan
Acum, rarele astfel de fântâni întreținătoare a vieții în Câmpia Română, au rămas extreme de puține utilizabile. Am văzut totuși, câteva la granița județelor Prahova cu Buzău, unde proprietarii turmelor de oi și capre, dar și lucrătorii pământului din zonă mai folosesc apa acestor izvoare săpate de înaintașii lor.
În scurt timp, probabil, vom mai avea prilejul să vedem fântâna cu ciutură și cumpănă doar la muzeu.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cine dorește și crede că merită să ajute presa liberă și jurnalismul independent din România poate dona în conturile:


RO89INGB0000999904446953(RON) deschis la ING Bank-Sucursala București
RO7IINGB0000999904446986 (EUR) deschis la ING Bank-Sucursala București.

Motto: Presa este câinele de pază al democrației. Citiți și gândiți!
Când presa nu este liberă, când presa este manipulată, când presa face jocuri de interese, când presa este folosită pe post de armă politică, când presa nu mai are atitudine, nu mai face informare și educare corectă, când presa nu mai este de partea legii și de partea cetățenilor Democrația este în pericol.
Paul Stan este un jurnalist independent, apolitic, nealiniat, neafiliat la nici un grup de interese politice, mafiote, afaceriste sau de altă natură.
Paul Stan este un jurnalist în slujba oamenilor cinstiți și a adevărului.
Paul Stan nu face jocuri politice și nu este tonomat manipulator.
Paul Stan nu este finanțat și susținut de nimeni.

marți, octombrie 15, 2013

La Cotulbei, pe urmele dacilor, unde se dumnezeiesc strugurii de Fetească Neagră

Motto: ”In vino veritas!”


Dulce și iubită moștenire străveche


Marele rege dac Burebista, supărat pe dragostea dacilor pentru vin, băut nestricat de aceștia cu apă, după obiceiul roman, a ordonat ca toate viile să fie scoase din pământ. Astfel încât toți locuitorii Daciei să poată avea capul limpede și să vegheze la năvălirile dușmane.
Numai că iubitorii de vin au făcut în așa fel încât să nu stârpească definitiv vița de vie, reușind să o păstreze în viață, protejând-o și îngrijind-o ca pe proprii copii. Așa am ajuns, peste milenii, să putem avea parte și noi de soiurile de vin rămase de la daci.
Feteasca Neagră dulce și iubită moștenire de la daci
Foto: Paul Stan
Dintre acestea, nobila Fetească Neagră este poate cel mai renumit, reprezentativ soi de viță plantat pe meleagurile noastre. Numai că, într-o perioadă de peste douăzeci de ani, de când piața românească a fost invadată de vinuri falsificate sau de proastă calitate, puțini români au știut să mai recunoască și aprecieze cum se cuvine, soiurile autohtone, adevărate, valoroase.
Abia de câțiva ani încoace, vinurile din soiurile neaoșe, străvechi, au început să fie mai cunoscute și căutate, atât pe piața noastră cât și pe piața internațională. Din păcate, în România încă se comercializează foarte multe făcături, sub denumiri de : Fetească Neagră, Fetească Regală, Crâmpoșie, Băbească, Busuioacă de Bohotin, Grasă de Cotnari, etc.
La cules un vagon de struguri
Foto: Paul Stan
“Drumul vinului” a ajuns cu chiu cu vai, o insignifiantă găselniță comercială-turistică, folosită de unii producători din zona Dealu Mare, în loc să fie un proiect real, concretizat printr-o activitate permanentă, cu valențe istorice, culturale și turistice.
Recent, am fost pe urmele adevăratului drum al vinului, într-o podgorie de Fetească Neagră, din zona Dealu Mare, o regiune cu mare tradiție și semnificații viticole. În arealul Fântânele-Budureasca s-au descoperit de-a lungul anilor, numeroase vestigii arheologice dacice, dovedind că încă de atunci locuitorii se ocupau cu viticultura.
De la Ceptura, trecând prin Fântânele și satul Bozieni, cu un singur locuitor înregistrat la recensământ, pe un drum șerpuit printre văi și coline, într-un peisaj de vis pictat de culorile toamnei, am urcat pe vârful Cotulbei.
De anul trecut îmi doream să ajung aici, la Fetească Neagră, o podgorie situată pe un vârf de deal, înconjurată de Pădurea Cotulbei, descrisă ca un loc mirific de inginerul agronom Vasile Tănase.
Pe vârful Cotulbei
Foto: Paul Stan
Pe la orele zece și ceva, încă nu se ridicase soarele pe vârful Cotulbei. Era un fel de pâclă de toamnă frumoasă, care însă, amplifica frumusețea platoului dealului, străjuit de stejarii pădurii.

“Aici răsare prima dată soarele zilei și aici apune”

ne prezintă succint inginerul Tănase, locul. De fapt, cuvintele sunt prea puține, de prisos în fața frumuseții naturii completate de munca omului, care se vedea clar că aici, a sfințit locul.
Regina vinurilor autohtone, moștenite de la daci, Feteasca Neagră, se înfățișa în toată splendoarea și bogăția ei, ducând cu greu povara ciorchinilor bogați. Aștepta să fie culeasă după furtuna mare și ploile venite pe neașteptate, la început de octombrie, dar care nu au reușit să altereze cu nimic recolta bogată.
Printre rândurile de vie aliniate și îngrijite ca la carte, se văd râmături proaspete de animale sălbatice, care se pierd către mijlocul podgoriei. Aproape că nu există loc între vițe, nescormonit de musafirii nocturni.
“ -Sunt râmături făcute azi noapte, de porcii mistreți, ieșiți din pădure. Nu-i nimic, abia mă ajută la pregătirea terenului.” , ne lămurește inginerul Tănase. “-Nu strică strugurii, nu distrug via?”, întreb eu nedumerit. ”-Nu, mistreții nu mănâncă struguri!”
Mistreții din pădure sunt paznicii strugurilor
Foto: Paul Stan
Animalele sălbatice sunt și paznicii strugurilor, pe vârful Cotulbei, la mai mulți kilometri de sat! Aici nu se aventurează hoții, în sălbăticia locului, la fel cum se întâmplă în vale. De jur împrejur peste vale, se văd în lumina timidă a soarelui ce îndepărtează încet pâcla, alte vârfuri de deal.
“-Pe fiecare dintre aceste vârfuri de deal sunt cultivate alte soiuri de vie. Uitați, acolo, la Chiojdea, eu am soiuri albe, Aligote. Când am luat această vie de Fetească Neagră, în urmă cu câțiva ani, era o paragină. Mi-a trebuit multă muncă, timp și cheltuială să o pot aduce cum o vedeți acum.“, ne povestește inginerul Tănase.
Strugurii sunt negri, frumoși, viguroși, crescuți din abundență, strălucesc în razele soarelui, atârnând de cozile puternice. Sunt dulci ca mierea. Sunt dumnezeiți de divinitate. Se rup și cu mâna destul de ușor, de la nod, dar majoritatea culegătorilor folosesc foarfeci.
Gălețile și sacii se umplu rapid, fără un efort prea mare. Este o plăcere să culegi struguri într-un astfel de colț de rai. Inginerul Tănase are de adunat un vagon de struguri, dar nu se sperie de acest lucru, spunând hâtru, că el este moldovean și nu se grăbește.
Găsește pe rândul alăturat un butuc de cabernet, plin cu struguri frumoși și sănătoși. “-Vedeți, ce struguri frumoși are? Când am luat eu această vie, cei dinaintea mea scoteau cabernetul din ea și făceau o mare greșeală. Cabernetul se pune din loc în loc, în podgorii cu alte soiuri, pentru că este un foarte bun polenizator, dar puțini știu lucrul acesta și îl scot.”
“Cabernetul, cel mai bun polenizator”, afirmă inginerul Vasile Tănase
Foto: Paul Stan
Pentru un profan ca mine, dar mai ales pentru mulți oameni care dețin suprafețe de viță de vie, cultivarea acestei plante are foarte multe secrete. Un alt secret dezvăluit de viticultorul Vasile Tănase este și cel care privește tăierea, lucrare care este specifică fiecărui soi în parte.
În funcție de soiul viței se face și tăierea, primăvara. De asemenea, tratarea sau alte lucrări necesare menite să asigure o viță sănătoasă, cu recolte bogate. Nu oricine deține sau plantează o vie se și pricepe să o îngrijească. Unii pot chiar să o distrugă, din neștiință.
După aproape trei ore de cules struguri, de relaxare într-un peisaj de vis, ne-am luat rămas bun de la vârful și pădurea Cotulbei, cu promisiunea că vom reveni și la anul.
Omul care sfințește locul și strugurii săi
Foto: Paul Stan
Mașina plină cu saci de Fetească Neagră a plecat la vale, pe drumul adevărat al vinului, trecând prin satul Bozieni, unde unul dintre culegători ne spune că mai sunt doar câțiva locuitori, trăitori în casele vechi, sărăcăcioase. Aici, se spune că nici măcar cimitirul nu mai există, distrus de vrășmășia unui regim de tristă amintire.
Mai departe, prin localitatea Fântânele, situată mai jos, unde s-au strămutat, de-a lungul anilor, cei mai mulți săteni din Bozieni, goniți de lipsa apei și a vremurilor grele. Trecem la șes, printre turme de oi, pe lângă oameni strângând coceni de porumb pe câmp, traversăm o cale ferată lăsată în paragină, nefolosită, cu șina nefurată de hoți.
La Ceptura, unde ne-am și întâlnit dimineața, cu inginerul Vasile Tănase și culegătorii, ne despărțim cu amintiri frumoase, despre locurile mirifice vizitate. 
Părăsim drumul adevărat al vinului și luăm șoseaua spre București.
Lăsăm și preferata dacilor, Feteasca Neagră, să-și pună mustul la fiert atât cât este nevoie, până vom degusta vinul tulburel de anul acesta. 
---------------------------------------------------------------------------------------------------
Cine dorește și crede că merită să ajute presa liberă și jurnalismul independent din România poate dona în conturile:


RO89INGB0000999904446953(RON) deschis la ING Bank-Sucursala București
RO7IINGB0000999904446986 (EUR) deschis la ING Bank-Sucursala București.

Motto: Presa este câinele de pază al democrației. Citiți și gândiți!
Când presa nu este liberă, când presa este manipulată, când presa face jocuri de interese, când presa este folosită pe post de armă politică, când presa nu mai are atitudine, nu mai face informare și educare corectă, când presa nu mai este de partea legii și de partea cetățenilor Democrația este în pericol.
Paul Stan este un jurnalist independent, apolitic, nealiniat, neafiliat la nici un grup de interese politice, mafiote, afaceriste sau de altă natură.
Paul Stan este un jurnalist în slujba oamenilor cinstiți și a adevărului.
Paul Stan nu face jocuri politice și nu este tonomat manipulator.

Paul Stan nu este finanțat și susținut de nimeni.
 

sâmbătă, octombrie 05, 2013

Restructurare, colaps și dezastru la Poșta Română

Zilele trecute, am fost nevoit să fac un drum la oficiul poștal din București, unde sunt arondat, pentru a ridica o recomandare. Nu mai fusesem la poștă de câteva săptămâni, când trebuise să achit o factură de energie electrică.
Ca client, din experiența anterioară, știam care este situația la oficiile poștale, deoarece, ori de câte ori, atunci când primesc un aviz, o recomandată, un colet sau sunt nevoit să achit diverse facturi, trebuie să apelez la serviciile acestei instituții.
De cele mai multe dăți încercam pe cât puteam să evit Poșta română, deoarece știam care sunt greutățile și nepălăcerile prin care treceam ca și client: aglomerația infernală de la ghișee, cozile interminabile, bulibășeala de la oficii, lipsa de informații, lipsa de operativitate și de profesionalism a funcționarilor angajați aici și lista nemulțumirilor ar putea continua.
Am avut destule treburi la această instituție când, din cauzele amintite mai sus, și din lipsa timpului de pierdut pe la cozi, am renunțat pur și simplu, hotărât să nu mai vin niciodată la vreun oficiu poștal, dar revenind frecvent din lipsă de alternative.
Pentru că, dacă îți sosește un aviz de la poștă, numai aici te poți duce să-ți ridici obiectul avizat. Nu ai cum să te duci în altă parte.
Au fost cazuri când am asistat la scene penibile, certuri, apostrofări, blesteme în incintele poștale din București, între clienți total nemulțumiți și funcționari ai acestei instituții.
Poșta Română a rămas aceeași după restructurare
Foto: Paul Stan
Recent, un comunicat al acestui mamut de stat anunța:
Poşta Română a încheiat selecţia personalului aferent procesului de restructurare. Peste 65% dintre angajaţii ce vor părăsi compania au optat individual pentru înscrierea în procesul de disponibilizarea colectivă.
Procesul de restructurare a Poştei Române are ca obiectiv pe termen scurt restabilirea echilibrului între volumul de prestaţii poştale şi numărul de angajaţi ai companiei, asigurând astfel premisele creşterii competitivităţii Poştei Române pe piaţa serviciilor poştale, piaţă liberalizată începând cu luna ianuarie 2013.
În cadrul procesului de restructurare a companiei vor fi disponibilizaţi 3.650 de angajaţi, pe baza procedurii şi a setului de criterii stabilite de conducerea companiei, de comun acord cu Sindicatul Lucrătorilor Poştali din România
…. Pentru anul 2013, din bugetul asigurărilor pentru şomaj au fost alocate 7,4 milioane lei, pentru plăţile corespunzătoare personalului disponibilizat de la Poşta Română.
Echipa de management a Poştei Române are ca obiective principale creşterea veniturilor, reducerea cheltuielilor şi consolidarea poziţiei de lider pe piaţă a companiei, în contextul liberalizării totale a pieţei serviciilor poştale începând cu data de 1 ianuarie 2013.”
Anual, sunt procesate sute de milioane de trimiteri poştale şi sunt distribuite către 5.000.000 de beneficiari drepturi băneşti aferente sistemului public de pensii, al asigurărilor sociale de stat, agricultori şi pensii militare.
Zilele trecute, am fost la poștă după începerea procesului de restructurare și a a așa zisului management de eficientizare a serviciilor poștale. Era firesc să mă aștept la o schimbare, pe care, de altfel, am și constatat-o, într-o oarecare măsură, la fața locului.
Dacă în alte dăți întreg spațiul destinat clienților era supraaglomerat, acum doar jumătate din el era ocupat de cozile clienților. Minune, m-am gândit, să vezi că au dispărut cozile și nu să mai pierd timp inutil, să-mi fac nervi pentru o recomandată.
Greșit, m-am grăbit prea optimist cu presupunerile. Jumătate de poștă era goală și jumătate plină cu clienți pentru că se redusese personalul și din șase ghișee existente, funcționau doar trei, funcționarele nerestructurate fiind obligate să lucreze și în locul fostelor colege disponibilizate.
După disponibilizări, cozi, nervi și supraaglomerație pe jumătate de oficiu poștal
Foto: Paul Stan
Așa că, am avut parte de mai multă aglomerație, mai mulți nervi, mai multe certuri, mai mult timp pierdut ca înainte. Așa da “eficientizare” a activității Poștei române, cum numai la noi se poate.
“-Stai domne, la coadă ce te bagi în față? –Vreu doar să întreb dacă au timbre de 1 leu. –Unde plătesc o taxă de cazier? –Completați formularul și stați la coadă. –De la ce ghișeu pot să ridic o recomandată? –Unde plătesc o factură de lumină? – De unde iau un colet trimis din străinătate? –Pensiile au venit?”
Se întrebau clienții nedumeriți, bulversați de supraaglomerația de la trei ghișee funcționale, primind răspunsuri monosilabice și în doi peri din partea funcționarelor sufocate de oameni.
Un bărbat la vreo 45 de ani, intră grăbit la poștă, se duce mai întâi la ghișeele libere, dar închise, se întoarce, se uită cu neîncredere la coada pe trei rânduri amestecate, încearcă timid o întrebare, anticipând răspunsul: “-Pentru un timbru fiscal, la coada asta aici trebuie să aștept? –Da!“
O clipă mai târziu, i se aprinde beculețul, sună un prieten: “-Directore, sunt la poștă, am o problemă, e aglomerație mare, n-am timp și vreau să mă ajuți. –Vin acum!” Imediat, apare un poștaș: ”-De care timbru vrei? – De 1 leu! ” În câteva clipe, omul își rezolvă problema, în timp ce noi ceilalți rămânem ca pe vremea comunismului- la coadă, cu degetul în gură, așteptând și enervându-ne și mai tare pe „Eficientizarea” Poștei române.
Dacă în marile orașe mai e cum mai e, în mediul rural serviciile poștale sunt un dezastru și mai mare și aici mă refer mai ales la țăranii pensionari, care așteaptă lună de lună, la data respectivă, sosirea pensiei salvatoare, cu ochii pe șosea, pândind poștașul pe la oficiu ori, în cele mai multe cazuri, la cârciumile unde distribuie pensiile.
Niciodată, însă, pensia nu ajunge la timp, iar când în sfârșit ajunge cu întârziere, nu ajung banii pentru toată lumea cu drepturi. Ghinioniștii care nu primesc pensia din prima tură, așteaptă cu inima strânsă altă tranșă de bani, de multe ori, făcând presiuni asupra poștașului.
Poștașii sunt destul de neumulțumiți la rând lor, de condițiile de lucru, salarizarea de mizerie, riscurile și greutățile pe care le întâmpină, disperați că vor rămâne și unii chiar au rămas, și fără amărâtul de serviciu pe care îl mai au.
Limita de discreție imposibil de păstrat la ghișee
Foto: Paul Stan
Pe de o parte, sunt clienții Poștei române, care firesc, sunt total nemulțumiți de activitatea acestei instituții, mai ales după restructurare, solicitând servicii profesionale, prompte și eficiente, pentru banii plătiți.
De partea cealaltă, sunt simplii angajați ai acestei instituții-poștași, funcționari la ghișee sau alți lucrători mărunți, care duc greul, muncind în condiții mizerabile pe un salariu așișderea, dar care nu mai au curajul să protesteze de frica disponibilizărilor.
Mai sunt și marii șefi, care gândesc și pun în practică „restructurarea, eficientizarea și modernizarea “ Poștei române, acuzați pe față sau pe ascuns că au salarii imense și fac afaceri ilegale.
Vorba unui pensionar din ultima coadă la care am stat la oficiul poștal: „-Barosanii au furat banii acolo sus, iar noi ne certăm și murim la coadă!”
I-am dat dreptate bătrânului în gândul meu, resemnat să mai protesez, în timp ce mă înghesuiam la coadă împreună cu ceilalți “beneficiari” ai serviciilor poștale, încercând, fără succes însă, să păstrez “limita de discreție “, conform afișului atârnat deasupra ghișeului 3.
Paul Stan

miercuri, octombrie 02, 2013

Calamități în prag de iarnă

După calamitățile politice, administrative ale celor din fruntea țării și ale comunităților locale, de care România nu a dus și nu duce lipsă în istoria ei trecută sau prezentă, iată că, avem parte tot mai frecvent și de calamități naturale și artificiale, urbane, create de oameni.
Aproape regulat, prooroci, profeți, clarvăzători, cititori în stele, în semne, în cărți din toată lumea, au anunțat și vestesc neîntrerupt venirea Apocalipsei, muritorii nefăcând altceva decât să consemneze trecerea a încă unui sfârșit de lume, din fericire.
Din nefericire, pentru unii semeni de-ai noștrii mai puțin norocoși ca noi, viețașii, calamitățile naturale și nenaturale din ultimii ani, i-au trimis pe lumea cealaltă.
Inundațiile, cutremurele, incendiile, războaiele, conflictele, prostia, foametea, frigul, tehnologia au făcut și fac an de an, victime în rândurile oamenilor.
Ultima apocalipsă anunțată de până acum și trecută, a fost pe 1 octombrie 2013.
Pentru mulți români a fost un adevărat coșmar această zi, dar, din păcate, vor mai fi și altele până la trecerea iernii mult prea devreme anunțată.
Frigul, ploaia și ninsoarea, neanunțate, au venit peste noapte într-o Românie bulversată, dată peste cap, nepregătită de nici un fel pentru întâmpinarea unei ierni ce se anunță de pe acum feroce și crudă cu amărăștenii.
Autoritățile centrale și locale, edili, infrastructura, proiectele, programele, contractele de deszăpezire, întreținere, aprovizionare și toate cele necesare unui anotimp friguros au fost luate, ca de obicei, pe neașteptate.
De,” iarna nu-i ca vara”, cum zice vorba unui clasic în viață.
Haosul creat în ziua „Apocalipsei” trecute, pe 1 octombrie 2013, ne-a readus cu picioarele, iar pe unii i-a pus cu adevărat la pământ, tocmai când începeam să visăm la o țară fără câini flămânzi, cu două sau patru picioare, la o țară unde se poate trăi decent. La o țară ca afară.
Bucureștiul și alte multe localități au fost paralizate, drumuri impracticabile, frig, vijelie, furtună, ploaie, zăpadă, toate i-au băgat în ședințe pe cârmuitori și în groază pe cetățeni.
Plus cutremurele zilnice, tot mai dese din zona Galațiului, care până acum nu au o explicație concretă și credibilă, nu mai vorbesc de măsurile de prevenire și protecție din această regiune greu încercată și de inundații și de sărăcie.
În această privință, bucureștenii pot sta „liniștiți”, primarul general Sorin Oprescu „veghează, promite, promite, promite”, că face totul pentru viața lor și vrea să ne prostească de faptul că și își ține promisiunile.
Astfel, cei care nu vom da colțul în această iarnă, din cauza frigului, RATB-ului, Metrorex, din cauza prietenilor noștrii, câinii, și a „prietenilor” lor, din cauza gigacaloriei, a prețurilor energiei electrice, gazelor, întreținerii, din cauza politicienilor, făcătorilor de legi și proiecte spre „binele” nostru, vom fi mult mai puternici în primăvară.
Vârtejul scumpirilor, „menținerilor” sau „ieftinirii” costurilor împletite armonios cu politica de „bine”, declarativă, circară, cointeresată, dau ca întotdeauna farmecul vieții românilor de rând.
Noroc că deocamdată, nu au intrat în grevă CFR, RATB, Metrorex sau alți mamuți indispensabili, fără de care nu putem mișca un deget darmite să mai trăim, care, probabil așteaptă să se mai răcească vremea, suficient cât să ne facă mai câinoși, să poată pune presiune pe guvernanți pentru niște salarii mai mari.
Noroc că avem o pâine mai „bună și ieftină”. Noroc că avem sau nu un serviciu. Noroc că în școli copii au parte de o educație „performantă”, cu ajutorul banilor ceruți fără număr, părinților pentru asigurarea „bunăstării” elevilor.
Noroc că nu s-au introdus uniforme obligatorii nici la politicieni, nici la edili, nici la profesori sau alte categorii politico- profesionale, finanțate și sponsorizate de banii norodului.
Așa că, deocamdată, chiar dacă a mai venit și trecut o „apocalipsă”, românii vor supraviețui, chiar dacă nu toți, și următoarelor cataclisme naturale sau iscate de oameni.
Cu tot instinctul de supraviețuire din dotare, însă, ai noștrii, ca brazii, vor trebui să nu-și culce capul pe-o ureche și să creadă toate promisiunile de viață mai bună făcute de actorii politici sau alți actori-comedianți, pentru că, se știe, „nu tot ce zboară se mănâncă”.
Și după cum arată vremea și vremurile, românii vor intra cu toții în iarnă, unii chiar au intrat deja, dar nu se știe câți dintre ei vor mai ieși sănătoși, cu viață, la primăvară.
Sfatul meu este -cine poate să zboare în țările calde să zboare, altfel în România îi doboară prostia, politichia, câinii, frigul și gigacaloria.
Paul Stan