Minunea dinaintea Paştelui într-un cătun uitat de lume, din Bărăgan

Hristos a Înviat! Minune mare întâmplată într-un sătuc din Bărăganul ialomiţan, cătun sărăcit de oameni, ţărani care au înfruntat vitregia regimului comunist dinainte de 1989 şi a vremurilor aspre abătute asupra lor şi a locurilor, de-a lungul veacurilor de existenţă a celor care au locuit în Lunca Ialomiţei. În sâmbăta dinaintea Paştelui, după orele 17.00, pe cerul aproape senin a apărut curcubeul. Fără să fi fost ploaie sau nori de ploaie. Doar nişte vagi sunete ale unor tunete îndepărtate. Curcubeul şi-a făcut apariţia aproape pe neobservate, când foarte puţini dintre puţinii locuitori ai satului, după clopotele biserici, se pregăteau pentru noaptea de Înviere ce avea să urmeze. A durat circa un sfert de oră, apoi a dispărut la fel de discret pe cât a apărut. Semn divin, minune, fenomen meteo rar-nimeni nu ştie ce a fost. Eu personal, nu am mai văzut curcubeul din urmă cu câţiva ani, când în drum spre Delta Dunării, după o ploaie torenţială, de vară, a apărut strălucitor deasupra Dobrogei. Panduri este numele satului în care, de mai bine 20 de ani încoace, în locul ţăranilor şi gospodăriilor care îl populau, apar, an de an, într-un proces ireversibil, locuri virane unde casele au căzut şi s-au topit, lăsând locul părăginirii continue.Permanente. Degradare a oamenilor, caselor şi locurilor. Fenomenul depopulării acestui cătun care în trecut, număra câteva sute de locuitori şi unde, pe vremea comuniştilor, urlau uliţele de glasurile vesele ale copiilor şi de mugetul vitelor duse sau aduse de la păşune, este în plină extindere, fără nicio şansă de încetinire sau stopare. Încet, dar sigur, discret, aproape neauziţi şi neştiuţi de nimeni, bătrânii locuitori ai Pandurilor se sting din viaţă şi odată cu ei şi existenţa acestui cătun, deoarece casele ramase fără stăpâni cad rând pe rând, făcându-se una cu pământul din care au fost ridicate de către muritorii plecaţi pe lumea cealaltă. Nimeni nu mai vine în locul duşilor într-o lume mai bună decât cea care i-a chinuit de-a lungul anilor grei de surpravieţuire, sub ocârmuirile monarhice sau comuniste. Nimeni nu mai vine să le ia locul în casele ridicate cu sudoarea frunţii, cu ajutorul clăcilor, adunări formate din vecni şi neamuri, cu mulţi ani în urmă. Majoritatea copiilor acestor bătrâni rămaşi la cheremul vremurilor şi stăpânirilor, care-i caută doar la electorale, pe cei ce mai trăiesc evident, dacă nu cumva or fi votat şi morţii la alegeri, sunt acum oameni bătrâni, pensionari sau aproape bătrâni. Aceştia au fost constrânşi de regimul comnist, cu zeci de ani în urmă, să ia calea oraşelor industrializate, principalul fiind Bucureşti, pentru a ajuta la înălţarea comunismului şi, cel mai important lucru, pentru a-şi câştiga bucata de pâine. Unii dintre aceşti copii de ţărani, deveniţi orăşeni forţaţi de împrejurări şi de vremuri, au încercat să se întoarcă la baştină. Alţii au şi decedat, între timp. Astfel, nu a mai fost aproape nimeni care să vină în locurile şi casele bătrânilor ţărani, să aibă grijă de ei şi de ele. Puţinii copii de ţărani deveniţi orăşeni în "epoca de aur", plecaţi sau fugiţi în Capitala României de foame şi sărăcie, care s-au încumetat să revină acasă, după zeci de ani, pot fi număraţi pe degetele de la o mână. În rest, casele, locurile aferente acestora ca şi oamenii ce le sfinţeau odinioară, cu munca lor, au dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Oricine merge la câteva luni distanţă în timp, în cătunul Panduri, din Bărăganul ialomiţan, situat în lunca Ialomiţei, la circa 50 km de Bucureşti, constată cu tristeţe şi neputinţă, că a mai dispărut un om dintre cei vii, că a mai dispărut o casă, în locul acestora crescând buruienile. La fel se întâmplă şi în cătunele apropiate, vecine, cum ar fi: Frumuşica, Pârlitu, Brătia şi lista ar mai putea continua. În fiecare din aceste sătuce, au mai rămas totuşi, câţiva tineri zevzeci, fără rost, ajunşi la maturitate care ba nu s-au putut îngriji de agoniseala moştenită de la părinţi- casă, animale, vite, terenuri arabile- şi puşti care nu ştiu de capul lor, neplăcându-le munca, orbecăind jerpeliţi, slabi şi nemîncaţi,după băutură prin cârciumile sordide, care, în comparaţie cu satele pe cale de dispariţie, sunt parcă mai dese şi înfloritoare.Cheltuiesc bănuţii strânşi ocazional cu munca de zilieri. Alţii furând pensiile bătânelor mame, ei neavând nici un fel de venit. Din păcate, dacă pe locurile vetrelor din sat nu s-au înghesuit alţi oameni să pună mâna, pe terenul din câmp al ţăranilor dispăruţi sau neputincioşi, au pus mâna unii escroci sau samsari, prin diverse forme de contracte sau falsuri în acte, şi le exploatează în interes propriu, fără să aibă scrupule sau să le plătească ceva proprietarilor de drept ori urmaşilor acestora. În satul Panduri de exemplu, în urmă cu câţiva ani a apărut un venetic care a înfiinţat o asociaţie agricolă, momind ţăranii să-i dea pământul în arendă. Pe mai nimic. Mulţi l-au dat acestui venetic, alţii l-au dat altor "patroni" de asociaţii agricole din alte sate. Oamenii locului nu aveau cu ce să-şi muncească pământul redobândit de la comuniştii care îl confiscaseră la colectivizare, cu tot cu atelaje, cai, vaci, oi sau teren. Colectivul le scosese chiar şi viile din pământ, de pe câmp, unii dintre ţărani fiind nevoiţi să şi le replanteze pe vechiul amplasament, după ce şi-au primit titlurile de proprietare. Majoritatea ţăranilor, care nu au murit, sunt muritori de foame, cu mâna întinsă la boierii de tip nou care le-au luat pământurile. Moştenitorii altora, duşi de valurile vieţii în diverse colţuri de ţară sau lume, dar proprietari de drept ai pământurilor moştenite de la părinţi,bunici sau străbunici, nici măcar nu mmai vin să se intereseze de această avere ajunsă în mâna unor nenorociţi avizi de îmbogăţire peste noapte, prin orice mijloace. Pământul în această zonă a ţării are cea mai înaltă calitate arabilă, fiind extrem de fertil. Pe vremea Împuşcatului campaniile agricole se întindeau, în fiecare an, până când dădea zăpada şi îngheţul, prinzându-i pe ţăranii colectivişti la strâns recoltele de pe câmp. Până şi orezărie avea înfiinţat Colectivul în Lunca Ialomiţei. Nu mai vorbesc de grădinile de legume, ferma zootehnică sau heleşteele de peşte. Nici şcolarii nu scăpau de munca în folosul CAP-ului, în fiecare toamnă, primele două săptămâni din anul şcolar erau consacrate strânsului recoltei de pe cânp, fie că era, depănuşat de porumb sau adunatul roşiilor. Faţă de recoltele bogate care se obţineau, ţăranii colectivizaţi mureau de foame, mulţi dintre ei având şi o droaie de copii, muncind zi şi noapte pe nimic,aşteptând să le dea CAP-ul, toamna, ceva porumb şi grâu, pentru a-şi putea hrăni familiile. În gospodăriile proprii, nu aveau voie să crească decât un anumit număr de animale, vaci, porci sau oi, păsări la fel, dar şi pentru cele permise trebuia să dea fiecare cotă de lapte, ouă, carne, fulgi. Oamenii însărcinaţi cu "foncirea" ştiau tot timpul câte capete de animale au ţăranii acasă, când trebuie să le fete vaca sau oaia şi se prezentau, chiar şi înainte de termen, pentru încasarea cotelor impuse. Cu chiu cu vai, mai reuşeau ţăranii să-i înduplece pe funcţionarii primăriei să mai închidă ochii, să treacă mai puţin în registrele de evidenţă. Cu şpagă în natură sau în bani, cum altfel. Chiar şi terenul din curte şi cel pe care stăteau casele trebuiau să aibă o suprafaţă maximă autorizată de autorităţi. Cu chiu cu vai, mai luând în traistă câte un porumb de pe câmp sau altă cereală, pentru care riscau pedeapsa maximă, dacă erau prinşi, ţăranii Bărăganului bogat abia îşi duceau existenţa lor şi a copiilor lor. În ultimii ani de comunism, ţăranii din Lunca Ialomiţei, ca mulţi ţărani din alte părţi de altfel, ajunseseră că cumpere pe ascuns pâine de la Bucureşti, pentru a avea ce pune pe masa copiilor. Cine a prins acele vremuri ştie bine cum veneau muncitorii-fii de ţărani- cu traistele şi sacii plini de pâine la părinţi. Acum, mulţi dintre aceşti ţărani care au supravieţuit comunismului şi colectivizării, nu au mai reuşit să supravieţuiască altor vremuri şi nenorociri noi, venite odată cu aşa zisa democraţie românească. În locul oamenilor şi a gospodăriilor ridicate de aceştia, cu sacrificii imense, au apărut locuri virane, cu mormane de pământ rămas în locul caselor din chirpici şi paiantă prăbuşite, şi întinderi de buruieni şi bălării în care dacă ai curajul să intri vara, te mănâncă şerpii. Singurele momente de viaţă şi de optimism, dacă putem spune aşa, sunt primăvara şi toamna, în sătucul Panduri. Viile replantate de oamenii care s-au dus la Dumnezeu, chiar pe locul defrişării lor de colectivizare, prind viaţă cu unii dintre urmaşii pandurenilor, veniţi de la Bucureşti, cu maşinile. Primăvara, să le lucreze, să le taie şi să le sape, iar toamna, să adune strugurii, dacă s-au făcut ceva. Dar şi aceşti urmaşi atraşi de locurile natale, sunt din ce în ce mai puţini, de la an la an. Dovadă, ca şi locul gospodăriilor din sat, stau viile nemuncite, înburuienite, tot mai multe lăsate pradă paraginii, indiferenţei, vremurilor şi timpului neiertător. Ca şi când n-ar fi existat vreodată!